Din când în când sunt eliberate prin lume genul acesta de piese ce te fac să plonjezi în memorie ca într-un lac în al cărui luciu, uneori, îți mai dichisești existența. Rezonanța ei nu este, însă, legată nici de prezent, nici de trecut, cu atât mai puțin de viitor. Te aruncă în afara timpului și te așează în clipă ca într-o eternitate. O piesă de genul ăsta este acel parfum, știi tu care, te mai lovești de el, uneori, de îți dislocă realitățile. Este acel loc în care ai mai fost dar la care nu știi să ajungi. Înțelegi, nu?!
Ei bine, ‘Unde ești tu’, are stofa necesară și croiala aia fină, cât să te tulbure puțin pe la memorie, pe la stări, pe la structură. Are acea atracție însă, cel puțin pentru mine, doar instrumentaliceşte vorbind. Nu mă aplec, de obicei, prea mult asupra versurilor în română, ar fi și păcat la câți scriitori mari despre care nu știe nimeni am avut în țara asta. Da, e strict vina mea, mi-am prins câțiva ani buni nasul în antologiile alea cărămidoase cu autori români. Revenind, calmul asta foarte, hmm, cum să zic?!, așezat cumva, duios, da, ăsta cred că e termenul!, din vocea lui Jean Gavril aruncă un vibe aparte asupra textului. Băi, deci duioșia asta nu are nimic de-a face cu şlăgărismul ăla mimat de toți cenacliștii comuniști deveniți mari artiști pop în anii 90. Așadar, ai șanse mari să fii prins în tocmeala asta pe care Jean a ticluit-o isteț rău de tot.
Un instrumental rockish, ușor shoegaze-uit pe alocuri, dar care parcă face trimiteri și pe la Lost Frenquencies, foarte mișto combinația. Deși vorbim despre o piesă cu o anumită sensibilitatea ea nu trece, nici măcar pe aproape nu este, de acele limite grețoase cu care ne-am obișnuit prin mainstream-ul autohton. Ce-i drept, nu l-aș plasa pe Jean Gavril, neapărat în zona comercialului ăsta cu aspecte de piață în care se îngrămădesc mai toți speculanții și bișnițarii. Este un artist asumat care își cunoaște atât pasiunile cât și prioritățile. Dacă m-aș întoarce acolo unde am pornit, la memorie, ei bine, nu artificiile ce se sparg în largul cerului rămân, ci tremurul inexplicabil ce însoțește momentul.
‘Unde ești tu’, poate că nu vine ca un foc de artificii, dar aduce o serie de momente în care îți prinzi ființa așa, ca în gardul acela pe care îl săreai când erai copil într-o fugă despre care acum știi că era de tine. Cam asta ar fi, avem o piesă care îți dă un film și e cam tot ce contează. Iar filmele sunt ca și muzica, ca orice formă de artă, se rezumă la gusturi, la ecourile personale, restul e cancan.
JEAN GAVRIL pe:
Facebook | Instagram | Youtube
Nicolae Baldovin