“Sunt lacrimi care sfredelesc pământul și răsar ca aștrii pe alte ceruri.
Cine ne-o fi plâns stelele noastre?” – E. Cioran

Cu toate că de fiecare dată când ascult asemena muzici, simt aceeași apăsare și înălțare la un loc, întâmpin niște dificultăți absurde în a scrie despre acestea. Asta poate și pentru că, despre astfel de compoziții nu poți scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi. Aşa cum zicea prietenul meu de melancolie Emil, dar care cred că se referea la viață. Până la urmă, muzica e viață, cu toate ale ei.

Mergând mai departe, consider că Basarabian Hills înnobilează cumva cu armoniile sale drumul ăsta al lacrimii de la bolta ochiului la albia palmei. Şi parcă-i auzi ecoul cu care se izbește de ființă, de carnea și de oasele care ești, ca de o stâncă trosnind sub greutatea ei.

Melancolia este amintirea vidului dintre tine și lume. În prezența muzicii, de cele mai multe ori, ea devine poezia în care te pierzi. Laitmotivul suspendării tale dintr-un univers care, în mod evident, nu îți mai aparține și în care nu te mai regăsești. În fuga asta în care nu mai poți surprinde clipa, regăsești eternul. Ești un lăstar într-o veșnică înflorire, căci lacrimile hrănesc solul în care te crești.

În risipirea asta universală rămâne doar sunetul ca amintire a căderii.

A nu se înțelege că, “The Path of Hope”, se vrea a fi o dizertație muzicală în armoniile tristeții. Însă, printr-un soi de practică magică, Basarabian Hills reușește să facă din melancolie un soi de zeiță a fertilității în tainele căreia îți găsești vitalitatea și speranța.

Şi îți dai seama cât ai clipi că freamătul se preschimbă, ca prin farmec, în voința ce împinge ființa către culmile cele mai înalte. Chiar “The Path of Hope” este compoziția aleasă ca să-ți călăuzească pașii dintâi în această inițiere cu implicații ezoterice. Aici realizezi că, ceea ce cândva descria imaginea destrămării sufletului în mucegaiurile ființei, este doar un câmp de flori în al cărui parfum îți dezmierzi melancoliile. Odată cu asimilarea suferinței, regretul este sunetul de liră la care memoria îți acompaniază visarea.

O muzică ce răsună în ființă ca rugăciunea cea mai profundă în altarele arhaicelor lăcașuri sfinte. Un zbucium de o sinceritate ce îți urcă sufletul pe cele mai înalte culmi doar cât să simți cutremurul mai puternic. Cam aici te duce “Stuck In Desolation”, într-o descompunere din asta pe cât de adâncă, pe atât de calmă, de a locului. Ca poveștile alea de la capătul patului, din buza nopții, care acum par atât de departe și de o frumusețe la care știi că nu vei mai avea acces. Cel puțin nu acum. Dar există speranța asta că poate după.

Șiragul ăsta de frumuseți apăsătoare, cum ar zice poetul, continuă cu “From The Depth Of Another Realm”, practic, un intermezzo extins, atât cât să prelungească așteptarea, ca o agonie ticluită atent de toate rele lumii.

Ei bine, “Into The Unending Darkness” este reprezentarea lumească a celui din urmă regret, a celei dintâi lumini, a liniștii împăcării universale. Atât, căci despre astfel de muzici nu pot scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi.

Urmărește BASARABIAN HILLS pe:
Facebook | Bandcamp | Instagram | Youtube

The following two tabs change content below.

Nicolae Baldovin

Editor / Rockstar at Cultartes Magazine