[Interviu] Artistul Nicolae Romaniţan reașează estetica urâtului în cultura românească.

„Din bube, mucegaiuri și noroi
Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” – T. Arghezi

Putem spune despre Nicolae Romanițan că este un artist multimedia, un fotograf, pictor și ilustrator. Fotografiile artistului român par să acopere mai mult unghiurile întunecate ale vieții, înfățișând violență, accidente, mâhnire, însă nici măcar nu o face întru-un mod deranjant, ci mai degrabă propune să scoată o tensiune aparte dintr-un moment banal. Născut în 1991, Nicolae ne povestește cum a început călătoria lui în lumea fotografică: ,,Cred că în primul rând, prin 2008, când am început să fac poze, eram foarte introvertit și m-a atras faptul că prin fotografie mă puteam apropia, într-un fel anume, de lume și mă ajuta să dau un sens în capul meu la ce se întâmplă. Pe atunci, mă fascina și mai tare partea de post-procesare, de Photoshop. Luam fețele oamenilor și îi duceam prin tot felul de lumi, era și perioada aia de Deviant Art, erau pe val pozele alea supra supra editate, cu texturi grunge, aripi de înger, orașe futuriste în spate, etc. Cred că am editat poze la jumătate din orașul meu natal, Cugir, le semnam cu pseudonimul Chemikl_SmokeN, asta era mai degrabă prin 2007, toți voiau poze editate de mine. Așa cel mai la rădăcină, cred că stă faptul că îl tot vedeam pe taică-meu cu un Zenit din ăla de metal de când eram mic și mă tot gândeam cum aș putea să ajung și eu să scot la un moment dat un film. Mi-l mai dădea prin excursii și îmi explica ce și cum, dar tot timpul ajungeam acasă cu filmele arse.”

Cum îți descrii stilul fotografic?

Grav. Ciudat. Violent, și îmi place să fie asa. Îmi plac subiectele pline de acțiune, trashiness, sexualitate ca-n filmele asiatice combinată cu gri post-comunist. Chestii care mă scot din banalul ăla de stat mult și desenat/pictat la mine în atelier. De obicei, am chef de nebunie când ies în oraș, stilul meu e cam tot ce aș vrea să fiu eu în momentul ăla, dar nu am timp, sau dacă am timp, zic stop, pentru că vreau distanța asta.

Pe scurt, stilul meu fotografic sunt eu pe GOD MODE într-un joc video la care i-am spart algoritmii de reguli. Nu găsesc acum cuvintele potrivite să îmi încadrez imaginile într-un stil, pentru că sunt prea diverse. Stilul trebuie să îl vezi dincolo de imagine, e tensiunea aia, oala aia care clocotește pe foc în spatele acțiunii, ca într-un film din noul val românesc. Este tot ceea ce vrei sa fii, dar nu ai curaj.

Putem spune despre amprenta ta că se simte pe alocuri melancolică? Cum vezi acest lucru?

Da, bineînțeles, devin melancolic după fiecare imagine, înainte să iau aparatul de la ochi. Văd imaginea murind deja din momentul în care apăs pe buton. Îi văd scheletul ca într-o radiografie în lumina flash-ului și după aia, gata, s-a dus într-o memorie colectivă care va fi în curând formatată.
“All these moments will be lost in time, like tears in the rain” cum zicea Roy Batty în Blade Runner. Chestiile astea micuțe, cum ar fi scurte momente de viață, raportate la o scară istorică, mă fac tot timpul melancolic. Cred că dacă nu aș avea acest regret, acest sentiment că totul se pierde, nu aș mai avea niciun drive să fac poze.

Cum decurge un photoshooting?

Păi poate să dureze o secundă dacă alerg rapid după unul că m-a marcat prea tare portretul lui sau poate să dureze o săptămână dacă mă iau cu unii în trip-ul lor sau mă îndrăgostesc de una și nu mă mai lasă să ajung la target-ul inițial, etc. De obicei, dacă am timp și baterie la aparat, nu forțez nimic, las filmul să meargă până în punctul în care am eu chef de el. Lumea se întâmplă oricum și fără mine, totul e despre cât am chef să vizionez, mă uit la un episod sau mă uit la tot sezonul, oricum serialul ăsta nu se termină niciodată. Nu știu, aș putea să povestesc un caz de photoshooting în care s-a ajuns la câteva poze în spatele blocului, la accidente și ambulanțe, dar m-aș întinde prea tare, ideea e că niciodată nu iese cum te gândești.

“Văd imaginea murind deja din momentul în care apăs pe buton. Îi văd scheletul ca într-o radiografie în lumina flash-ului și după aia, gata, s-a dus într-o memorie colectivă care va fi în curând formatată.”

Este ceva plănuit înainte sau ești doar omul la locul potrivit?

Nu cred în omul la locul potrivit, mi se par naivi ăia care zic că ei nu plănuiesc nimic, că lor așa le pică subiectul din avion, în drum, că s-au născut norocoși, că atrag astea etc. Îmi plănuiesc în fiecare dimineață să fiu omul la locul potrivit în general, în viață, să nu scap trenul sau să apar ultimul când se strâng deja mesele de plecat acasă. Mă antrenez zilnic să fiu omul la locul care trebuie, să am rapiditate tehnică și viteză de reacție psihologică chiar și în cele mai blurry situații. Asta înseamnă să fii Urban Samurai, nu doar să mergi la minimale, să te îmbraci în negru și să ai coc în spate.

Dacă nu te antrenezi, poate să treacă pe lângă tine șansa vieții tale, dar dacă nu ești cu toate deschise și nu reacționezi nicicum, aia e, ajunge tot la unul care se antrenează zilnic ca mine.

Fotografii tăi preferați ?

Nu îmi plac așa mult fotografii care sunt doar fotografi. Sunt ok, dar mă inspiră mai mult unii artiști, cineaști sau pictori care au și o opera foto atașată la munca lor. Văzusem la Helmut Newton Foundation în Berlin un album cu polaroidele lui Andy Warhol făcute pe la party-urile de pe SoHo, NYC, anii ’80, și mi-a plăcut mult. Mai văzusem niște polaroide așa dreamy, foarte tari de Derek Jarman, care a făcut Jubilee, iar la un moment dat. Îmi mai place Larry Clark, fotografiile lui Wim Wenders pe alocuri și cred că și John Waters mai făcea poze tari în timpul filmărilor, e unul dintre regizorii mei preferați.

Dacă ar fi să dau un nume de fotograf care să fi fost prin excelență doar fotograf, acela e Helmut Newton, îi iubesc munca, am vreo patru albume cu el acasă și vreau să-mi mai cumpăr.

Care ar fi mesajul primordial pe care ai vrea să îl transmiți prin imaginile tale?

Mesajul primordial ar fi să nu mai stați atâta acasă, să îndrăzniți mai mult, să duceți trăirile și situațiile până unde vreți voi să le duceți, înainte să vă cumpărați filme să vă luați un film în cap, să nu vă mai complaceți într-o relație distrusă și să petreceți cât mai mult cu oamenii din jur. Prin imaginile mele mai promovez ideea că există frumusețe și în fata de la colț care vinde salată, nu doar la vedetele Instagram cu 10k+ likeuri la o poză. Pe scurt promovez ideea de viață, trăiți la maximum, dar nu omiteți partea mistică a vieții, încercați să vedeți dincolo de imagini.

“Râzi și lumea va râde cu tine, plângi și vei plânge singur.” Pe asta o știu din Oldboy și îmi place mult.

Cum vezi și mai ales cum crezi că o să se desfășoare această călătorie a ta prin lumea artei? Unde ai vrea să te ducă?

O văd ca pe un carusel stricat care pornește bine, dar după aia nu mai știi. Sincer, cred că nu depinde doar de mine cum o să fiu clasificat de lume, tot ceea ce pot eu sa fac este să muncesc continuu în atelier și pe stradă, încerc să muncesc și când sunt prins în situații mai delicate, aleg să fiu sincer față de munca mea și mai ales încerc să nu plictisesc lumea, că acolo e Off. Mai departe, cred că mă vor pune ei pe raftul care trebuie, în marele magazine de casete VHS cu filme eșuate ale umanității. Îmi vor găsi ei un loc pe acolo, sunt sigur.
Zic ‘eșuate’ pentru că tot ceea ce a început să ia forma e deja eșuat, nu cred în premii, Oscaruri și merite, totul e despre cum dansăm cu fragilitatea vieții.

Cum arată România din sufletul tău și cum se prezintă cea din fața ochilor?

Merg bine. Astea două, cum simți și cum vezi sunt foarte legate. Nu am vrut să cred asta la început, mi se părea un clișeu, dar cam ce cauți să vezi aia ți se arată și cum acum îmi bat mintea să fac chestii non-stop, văd mult material bun în jur. În România avem spațiu să ne desfășurăm și sistemul nu e așa bine pus la punct ca în afară, mai găsești câte un crack pe unde să te strecori și să faci treaba cum vrei. În plus de asta, oamenii care vin la expoziții sunt tot mai mulți și mai faini, mai ales în Cluj și în București. Aștept să îi cunosc și pe cei din alte orașe, îmi place mult România, nu caut să mă mut de aici, îmi place lumina, îmi plac peisajele astea neterminate cumva, neprocesate, câmpuri goale cu câte o ruină metalică ruginită pe marginea drumului, știu că le-am dus dorul când am mai fost plecat pe dincolo, mă uitam pe marginea drumului și mă gândeam că e totul prea perfect. Zic să ne bucurăm și să facem treabă cu libertatea asta cât o mai avem.