Arta performativă este un teren care, odată sădit cu spirit inovativ, poate deveni o livadă din care îți poți hrăni ființa, în care poți găsi inspirație. Simona Deaconescu este unul dintre aceste spirite care a ales să își exprime creativitatea pe tărâmul acesta, încă arid la noi, al artei performative. “Isolation in a Series of Liminal States” este cel mai recent proiect al ei, un eveniment ce ne-a atras atenția maxim și despre care am zis că ar fi frumos să aflați și voi mai multe.
Bună, Simona! Pregătești un proiect ce se numește “Isolation in a Series of Liminal States” . Un titlu care te poate duce cu gândul în diferite direcții. Despre ce este vorba mai exact?
Salut! “Izolare într-o serie de stări liminale” conectează fragmente din istoria complexă a clădirii Malmaison cu situația corpului din prezent. Prin această nouă lucrare mi-am dorit să explorez izolarea din mai multe perspective, nu neapărat cea care a survenit ca urmare a crizei sanitare, pe care o înțelegem cu toții. Izolarea a devenit un hot-topic al zilelor noastre, iar eu mi-am dorit să văd care a fost experiența oamenilor în diverse ipostaze ale izolării de-a lungul timpului.
Am ales Malmaisonul ca studiu de caz pentru că aici a fost un centru de detenție temporară pentru deținuți politici, atât în perioada regimului Antonescu cât mai ales în comunism, când izolarea a fost experimentată în condiții extreme și combinată cu torturi mentale și fizice. Ceea ce am aflat din cercetarea istorică făcută de Mihai Burcea, în principal din memoriile deținuților de la Malmaison, este că în izolare cel mai greu lucru este “să omori timpul’’. Pare o exprimare absurdă, în contextul de azi în care se vorbește numai despre eficientizarea timpului. Plictiseala cruntă, ca efect al izolării, este un fenomen care ne afectează grav mental, la fel ca și nesomnul sau lipsa conversațiilor sociale. M-a interesat să găsesc metode prin care acești oameni au combătut izolarea și am găsit multe, foarte inteligente, pe care le-am explorat corporal.
Este rolul nostru ca artiști să provocăm oamenii să simtă și să gândească diferit, nu neapărat să le satisfacem anumite nevoi estetice.
(c) Alina Ușurelu
Pe de altă parte, arhitecții Justin Baroncea și Maria Ghement au făcut un studiu al transformării Malmaison, pornind de la planul clădirii din 1911, în comparație cu cel din 2021. Din acest studiu reiese tipul de mișcare și comunicare al oamenilor care au traversat clădirea și anexele sale, în funcție de funcționalitățile lor. Am descoperit și o altfel de izolare, cea dictată de tipul de construcție a unei clădiri și de destinația ei. Pe de altă parte, am găsit exemple despre cum un anumit spațiu își poate schimba destinația inițială, o dată cu trecerea timpului. Un exemplu în acest sens este holul clădirii, care înainte inspira frică, în vremea comunismului deținuții fiind transportați prin acest hol, cu ochelari de tablă la ochi, în camerele de interogatoriu. Prin anii 2000 funcționa ca set de film sau loc de socializare la petreceri. Azi, el conectează diverse ateliere de artiști.
Despre toate aceste lucruri și multe altele este vorba în instalația performativă, pe care o prezentăm între 11 și 14 noiembrie la /SAC @ MALMAISON – o serie de stări la mijloc, greu de definit, între lumi și temporalități, stări în care corpul se transformă constant până când devine un alt corp.
Genul acesta de exprimare artistică, instalațiile performative, în spațiul de dincolo de granițele noastre sunt adevărate evenimente sociale. Cum simți că se petrec lucrurile la noi, în ceea ce privește percepția publicului?
Eu am mai făcut instalații performative asemănătoare, “Retro Walk Decades to the Sun”, în 2018, la MNAC și “Zona Martiska”, în 2019, în fosta seră a Castello de la Mandria din Torino, în 2019. În Torino, clădirea care făcea subiectul instalației se afla oarecum în afara orașului și era destul de inaccesibilă. Trebuia să vrei foarte mult să ajungi la instalație ca să faci efortul de a petrece vreo oră și jumătate pe drum. Am fost sold out cu o săptămână înainte, în condițiile în care aveam în jur de vreo 200 de spectatori la un performance și am dat cinci la rând.
Mi se pare că în București oamenii sunt destul de comozi din punctul ăsta de vedere. Cum faci un eveniment cu caracter artistic puțin în afara centrului, cum se pune problema că este departe, greu de ajuns, etc. În multe orașe din lume există clădiri puternic încărcate istoric și reconfigurate de artiști, cum este cazul Atelierelor Malmaison. Aș vrea să cred că publicul de la noi poate circula cu autobuzul sau merge pe jos până pe Calea Plevnei. Și această pregătire și asumare a unei călătorii către un performance face parte din ritualul întâlnirii specific unui act artistic.
(c) Cristian Pascariu 
(c) Cristian Pascariu
Pe de altă parte, instalația performativă este un tip de eveniment care pune publicul într-o altă paradigmă, una în care nu mai stă comod pe un scaun ca la teatru. În instalația noastră publicul trebuie să se miște ca să surprindă ceea ce se întâmplă și să participe la crearea unor acțiuni. Nu o să spun că este ușor de promovat un astfel de eveniment la noi, pentru că nu este deloc așa. Dar trebuie să le facem pentru că arta nu este entertainment și este rolul nostru ca artiști să provocăm oamenii să simtă și să gândească diferit, nu neapărat să le satisfacem anumite nevoi estetice.
Există vreun sprijin, fie din partea instituțiilor, fie din cea a sponsorilor, care să îndemne și alți artiști vizuali să meargă înspre această zonă?
Noi am primit finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național și de la ARCUB, ambele aplicații la fonduri nerambursabile. Se mai pot atrage sponsorizări, nu este imposibil, dar cred că trebuie să ai o legătură cu persoanele care se ocupă de sponsorizări la firmele mari sau bănci, nu cred că funcționează pe bază de email sau calitate a proiectului propus. Nu cred că vreun artist ar trebui să meargă înspre o zonă anume doar pentru că aia se finanțează la un moment dat, ar trebui să se îndrepte spre o zonă performativă, de exemplu, dacă simte că vrea să facă asta.
Isolation, repetiții: (c) Dan Vezetan
Lipsa unor evenimente culturale de calitate din viața unei societăți conduce inevitabil la situația noastră din prezent, când se vorbește mult și se gândește foarte puțin.
Isolation, repetiții: (c) Dan Vezetan
Noi ca să luăm finanțare a trebui să bifăm priorități ARCUB, priorități AFCN, un proiect care se face pe fonduri mici nu poate bifa organic atâtea priorități. Ne-am gândit mult la forma sa și tipul de documentare pe care-l putem face ca să putem accesa aceste fonduri, dar totuși să rămânem fideli conceptului inițial. Ar trebui să putem petrece mai mult timp gândindu-ne la discursul artistic decât la raportări, deconturi, evaluări sau în ce ordine să aranjăm finanțatorii pe afiș. E foarte bine că există aceste fonduri, fără ele nu am putea face nimic, dar este îngrijorător că sunt singurele. De exemplu, avem mare nevoie de stabilitate, să primim fonduri care să ne permită dezvoltarea unor activități pe mai mulți ani, ca să ne putem lua anumite angajamente internaționale și să oferim “job-uri” constante colaboratorilor noștri, dar este evident că nu putem avea asta într-o țară în care instabilitatea a devenit status quo.
Ce ar trebui făcut, totuși, ca artele, indiferent de modul lor de exprimare, să vină cumva mai în prim-plan? De ce este nevoie ca oamenii să audă de artiștii care trăiesc în comunitatea lor? O presa mai sănătoasă, agenți, promoteri etc?
Asta este o întrebare care-și răspunde singură. Avem nevoie de toate cele care s-au menționat mai sus. Da, este nevoie de o presă mai sănătoasă. Eu dimineața la cafea mă uit pe DW, acolo vezi știri, documentare despre ce se întâmplă în lume, precum și ce se mai întâmplă în artă. Dacă dau pe oricare post din România o să văd cine cu cine se mai ceartă, tot felul de mondenității de-a dreptul enervante, mai ales în situația de față, moderatori care țipă fără motiv și multe altele asemănătoare. Presa care promovează evenimente culturale este tot de nișă. Noi artiștii nu avem bani să plătim reclame la TV sau în publicații din astea mari, noi facem parteneriate și suntem promovați de oamenii care apreciază ceea ce facem. Poate e mai bine așa, sincer nu mi-ar plăcea să fiu promovată chiar pe orice canal.
Statul Român nu înțelege că arta și cultura nu intră la categoria afaceri cu profit și că noi nu facem produse, ci producții. Profitul care tot se caută și nu se găsește constă în dezvoltarea noastră ca și societate. De aceea, arta este necesară la fel ca accesul la educație și sistemul medical. Lipsa unor evenimente culturale de calitate din viața unei societăți conduce inevitabil la situația noastră din prezent, când se vorbește mult și se gândește foarte puțin. Lipsa artei duce la lipsa unei empatii sociale, pe care o resimțim cu toții. Nici presa mainstream nu prea înțelege asta. Sunt lucruri care țin de educație, dacă vom continua să educăm generația următoare cu telenovele politice și bumțăială fără gust, cam așa o să fie și viitorul nostru.
Despre agenți nici nu se poate vorbi la noi. Lucrez de doi ani cu o coregrafă din Canada. Ea are un agent care se ocupă de turneele ei și practic este booked până în 2023. În paralel, eu în România trebuie să produc trei sau patru proiecte pe an ca să pot să-mi plătesc chiria și un tratament de recuperare fizică, evident și taxele la stat, eșalonat. Problema în artele performative de la noi este că nu se distribuie mai departe lucrările, nu avem agenți și nici producători care pot antama niște agenți internaționali care să facă asta. Un promoter în cultură nici măcar nu știu ce înseamnă, promoter îmi aduce aminte de perioada studenției când era un fel de șușă să fii promoter în mall-uri. Ar fi fain să avem promoteri în mall-uri la lucrări de artă.
Cum explici faptul că ‘artist’ a devenit un ecuson pe care și-l înfig în piept niște personaje îndoielnice, din punct de vedere artistic, evident. Să arunci la grămadă așa, lângă un, sa zicem, Enescu, un Fuego, este o oroare. Totuși, cine sau cum ar trebui să se producă delimitarea asta?
Este fix ce ziceam mai sus, dar mai diplomatic. Nu m-aș referi aici la un gap așa de mare ca Enescu-Fuego, pentru că nu sunt fana nici unuia. M-aș referi la altele care sunt poate mai aproape de mine. În primul rând, nu am nimic cu entertainmentul, chiar dacă aparent pare că zic obsesiv că noi nu facem dansuri la TV, în spatele cântăreților. E necesar și el, chiar nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate în care să nu existe entertainment deloc, ar fi plictisitor.
Dar, hai să ne uităm la ce s-a întâmplat în pandemie cu raportul entertainment – artă. În timp ce noi ne anulam turnee internaționale care ne-ar fi ținut pe picioare un an de zile sau făceam proiecte în online la care nu se uita nimeni (dar pentru care noi munceam de ne săreau capacele), anumiți artiști se plângeau că sărăcesc și că nu mai pot ține concerte la zilele orașului x. Untold s-a putut ține cu mii de oameni, dar niște reguli adaptate la nevoile unui teatru independent care nu poate supraviețui cu 30% din capacitate nu s-au găsit.
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate în care singura mea problemă să fie gândul că trebuie să fiu mai bună la ceea ce fac, că trebuie să văd și să înțeleg mai mult, dar realitatea nu este deloc așa.
(c) Ion Bogdan Dumitrescu 
(c) Alina Ușurelu
Nu am o problemă ca Fuego să-și spună artist, cum n-am nicio problemă să spun că eu nu sunt deloc artistă, ba mai mult, sunt un fel de lucrătoare în câmpul muncii culturale, atâta timp cât ambele pot coexista decent. Dacă balanța se înclină către manifestări golite de sens, la care participăm doar ca să ne golim mintea, atunci vom avea un vid de sens în societatea noastră. E o alegere, dar, ca să putem face alegerea asta trebuie să existe, înainte de toate, educație. În loc să vorbim despre orele de religie din școală mai bine am vorbi despre niște ore de educație artistică, ele există și în alte țări, nu le-am inventa noi acum.
Ce ne-ai recomanda să facem, interioriceşte vorbind, cât să înțelegem mai bine acest tip de artă?
Interioricește vorbind trebuie să veniți fără așteptări și deschiși să vă expuneți senzorial și emoțional. Exterioricește ar fi bine să veniți îmbrăcați comod, să nu căutați scaune care nu există, să vă închideți telefoanele mobile pe bune, să vă asumați că nu mergeți la distracție, dar nici la o lecție de filozofie. Noi suntem pe bune cu ceea ce facem acolo și ne dorim ca și voi să fiți pe bune când veniți. Cam atât, nu-i mare pregătire.
Unde începe pasiunea și când se transformă ea în meserie? Se exclud ele, cumva involuntar, în momentul în care apare principiul material?
Cred că în orice meserie trebuie să ai pasiune pentru ceea ce faci. Tatăl meu are grijă de o livadă și e foarte pasionat de asta, mai face și termopane și e foarte implicat. Eu nu-mi doresc neapărat un trai plin de bogății, sincer nu mi-ar plăcea să-l am, dar aici am rezolvat problema că n-am nici pasiunea necesară și nici meseria potrivită să mă umplu de bani.
Sunt cu adevărat pasionată de ceea ce fac, câteodată bolnăvicios, nu cred că aș putea face altceva și chiar mă sperie gândul ăsta. Nu am planuri de pensionare și nici nu vreau să mă opresc vreodată. Cred că sunt realmente norocoasă că am ajuns să fac ceea ce-mi place, dar muncesc foarte mult și sacrific mult pentru asta. E greu să fii artist în România, și nu vreau să exagerez, dar este dureros de dificil, căci nu poți fi numai artist, ești și producător și contabil și tehnician și profesor. La început era fun, aveam un fel de drive și ziceam că pot să fac asta la infinit, că nu există o limită a implicării mele în ceea ce fac, apoi am ajuns să dau Ministerul Culturii în judecată pentru că nu s-a ținut de cuvânt, să muncesc extra ca să acopăr goluri financiare și să dorm patru ore pe noapte. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate în care singura mea problemă să fie gândul că trebuie să fiu mai bună la ceea ce fac, că trebuie să văd și să înțeleg mai mult, dar realitatea nu este deloc așa.
Ce crezi că ajută mai mult în dezvoltarea noastră ca individ? Unul care sa se descurce ‘onorabil’ într-o societate ca a noastră. Educația de stat sau cei 7 ani de acasă?
Educația de stat nu exclude cei 7 ani de acasă, cred că ele pot funcționa bine împreună. Eu am fost autodidactă de multe ori sau am investit financiar în educație alternativă. Adică, decât să-mi cumpăr o mașină, mă gândesc la câte cursuri pot merge de banii ăia, câte culturi pot să cunosc mai bine și, recunosc, ce soft pot să-mi iau ca să-mi facă viața mai ușoară. Nu am avut o educație ‘’aleasă’’, dar cei 18 ani de acasă m-au învățat să prețuiesc ceea ce-mi este dat și să-i respect pe ceilalți. Educația de stat trebuie să existe, foarte puțini oameni din România își permit educație privată. Dar această educație ar trebui făcută integrat și în racord cu timpurile pe care le trăim, ar trebui să încetăm cu fixația pentru toceală și să înțelegem ceea ce învățăm.
Pe de altă parte, nu s-au schimbat foarte multe de când eram eu elevă, și asta e grav. Unele materii sunt de-a dreptul neatractive. De exemplu, dacă un elev vrea să învețe experențial despre corpul în izolare și să treacă prin diverse perioade istorice conectate la o temă comună, poate să vină la o instalație performativă. Așa va putea înțelege aplicat, dar și racordat la prezent. Miza educației ar trebui să fie să ne ajute să decriptăm lumea în care trăim, nu să fim calculatoare ambulante, pline de informații pe care le vom uita imediat după examene.
Isolation, repetiții: (c) Dan Vezetan
Să revenim puțin la ISOLATION, un proiect ce face trimitere la perioada în care clădirea Malmaison era o închisoare cu practici nu prea ortodoxe. Ei bine, acest subiect sensibil îl împletești cu dansul și cu artele contemporane în general. Care este scopul ultim al acestei acțiuni?
Tema instalației este una care ține de corp, un corp fizic dar și unul mental. Scopul ar fi să înțelegem mai bine ce se întâmplă cu corpul nostru într-un proces de izolare, de câte feluri poate fi această izolare și cum se schimbă ea o dată cu trecerea timpului. Instalația vorbește foarte mult despre timp și eu lucrez cu metode cronopoetice, dilat sau accelerez timpul, suprapun temporalități și acțiuni. Practicile neortodoxe la care faci referire (nu că aș aprecia practicile ortodoxe) au pus corpul într-o situație limită, și atunci când este în această situație, corpul luptă și găsește diverse metode de a câștiga, dacă nu fizic, cel puțin mental.
Isolation, repetiții: (c) Dan Vezetan
Ceea ce este specific la Malmaison este această idee de detenție temporară, adică faptul că cei închiși acolo nu știau când vor ieși, dacă vor fi eliberați sau nu, și, în general, care va fi soarta lor. Așa cum zicea Egon Balas: ’’Izolarea prizonierului era completă’’. Era și complexă și extrem de dură. Sunt mărturii multiple din care reiese că nu neapărat tortura era cel mai greu lucru de îndurat, ci această lipsă de perspectivă, nesomnul și frigul, neputința de a vorbi cu cineva cu lunile. Îmi place că am lucrat profi pentru documentarea proiectului. Am avut trei tipuri de cercetări pe care am fundamentat lucrarea, performerii au filtrat foarte interesant aceste informații și rezultatul este o atmosferă care te hipnotizează pe alocuri. Instalația nu este numai despre izolarea ca urmare a detenției, este și despre cum poți fi izolat într-o comunitate mică, despre reconstrucții și deconstrucții ale memoriei, despre întrebări care privesc viitorul în raport cu trecutul. Încă mai sunt necunoscute, care de obicei se rezolvă o dată cu intrarea publicului, ele trebuie îmbrățișate și acceptate pentru ceea ce sunt. Lucrarea asta nu are cum să se întâmple până când nu intră la /SAC primul spectator.
Ce ar trebuie să știm despre tine și nu ai spus, încă, la nimeni?
Mă bate un gând să plec din țară, dar am spus deja la vreo două persoane, deci nu e chiar la nimeni, altceva nu-mi vine în minte. În general, cam spun ceea ce gândesc. Îmi place să cred că și gândesc ceea ce spun.
Dacă te-ai întâlni, din întâmplare, cu tine din copilărie, crezi că micuța Simona ar fi mandră de versiunea ei adultă? Ce i-ai spune și ce crezi că ți-ar mărturisi la rându-i?
Micuța Simona își dorea să fie militar sau polițist criminalist. Cred că mă uitam la multe seriale de genul ăsta. Mă vedeam mare luptătoare atunci. Cred că aș dezamăgi-o puțin pe micuța Simona dacă i-aș spune că sunt coregrafă, s-ar uita la mine ciudat și m-ar întreba ce e aia, că nu a auzit de așa ceva. Dacă i-aș spune că fac dans, probabil mi-ar răspunde: ’’mare brânză!’’ și ar alerga mai departe. În schimb, dacă i-aș spune cum călătoresc și văd multe chestii faine, probabil mi-ar zice: ’’așa mai merge!’’
Mai multe despre eveniment găsiți pe pagina de Facebook, dar și pe site-ul Tangaj Collective. Biletele pot fi achiziționate online de pe site-ul eventbook.ro.
Parteneri Media:
Cultartes, Metropotam, Spotmedia, Tanănana, Radio România Cultural
Foto copertă: (c) Cristian Pascariu
Nicolae Baldovin