În tranzitul ei prin Univers, muzica se așează peste simțuri ca o boare, rece de multe ori, – căci ce este mai de dorit ca răcoarea dimineții peste vâlvătaia vieții?! – dar pe care o păstrezi ca pe imaginea aia la care te întorci mereu. Nu există Bine și Rău în muzică. În fond, toate aceste noțiuni sunt aproximări ale unui a fi ce nu suportă măsură. Cam pe aici apare muzica, arta în general, în starea asta lipsită de ponderabilitate unde devii una cu gândul, ești sufletul în sine. Profunzimile poartă chipul fiecărui individ în parte, ăsta-i lucru cert, dar mai cert este că, de cele mai multe ori, aceste hăuri ale simțirii sunt doar niște mutre cu trăsăturile șterse.
Deși vorbim despre primul lor material discografic, ohhimark încearcă să ofere un soi de îmbujorare pe fața unei scene care cu greu mai are puterea de a produce fie și o grimasă. Se zice că nu poți schimba lumea, aș adăuga, așa cum nu poți împrăștia lehamitea și plictisul, totuși, “What we can’t see” vine ca o rupere de ritm. Iar ritmul se dilată aici în tot soiul de straturi sonore, un evantai sonic ce-ți flutură pe la urechi valuri de influențe când progresive, când metalice.
‘Borrowed air’, compoziția cu care se pornește acest peisaj cât se poate de captivant, înlănțuie o serie de găselnițe despre care nu ai fi bănuit că, puse împreună, pot funcționa. De la inserțiile vocale de tipul Chris Cornell, cu asprimea aia guturală ce descrie o încruntare hot așa, până la elemente din astea de Nu Metal și rock alternativ ce se întrepătrund într-un colaj perfect de Deftones și A Perfect Circle. Foarte cool vibe-ul.
Vibrația asta care își întinde frecvența și peste piesa următoare, ‘No exit’, mă trece chiar cu o mai mare credibilitate oceanul. Un solo cu ceva valențe psihedelice, poate heavy, dar e cam mult spus, se înfige ca o falie în drumul ăsta trans-oceanic de până acum. Se formează deci, un contrast care îți poate scutura nițel visarea nord-americană. Este foarte posibil să fie vorba despre un indiciu care să mai deşire din eventualele nelămuriri. Da, sincer să fiu, am o urmă de nedumerire în legătură cu băieții ăștia. Dar ceața asta, atâta câtă e, îmi dă o energie pozitivă.
Cu toate că mă aflu abia la a treia piesă, simt că mă lămuresc. Sau nu?! Bun, ‘Veneer’. Se lasă o atmosferă ușor încordată, nevrotică, ce te plasează într-un alt film, unul creat de propria minte, dintr-un senin la care nu mai știi să revii. Spooky.
‘Paragon’ este, cred, compoziția cea mai curată, clară, elegant executată, cu elemente din nișele alea cu post în faţă care se mulează perfect pe trupul oricărei piese. Şi ce bunăciune e piesa asta, am exclama, dacă am fi genul care ne-am rupe dinții în clasicele semințe negre de floare. Oricum am fi, piesa asta se simte ca un scrâșnet, ca o încleștare în care simțirile ți se sparg în dinţi fix ca semințele negre de floare. Stai și mesteci la senzațiile astea așa cum Moromete mesteca la tutun și parcă te mai lămurești puțin. ohhimark. un nume care începe să ți se pară cunoscut.
‘Only in dreams’ și ‘Monochrome’ sunt despre visare. O prefer mereu pe cea dintr-o singură culoare căci se deșiră, în punctul ei culminant, asemeni unui Soare ce radiază în nenumărate umbre. Trec puntea și mă arunc direct în ‘Shelter’, o piesă care mi se pare că încheie acest album într-o notă oarecum complicată. În sensul că te lasă într-un fel de impas, un discurs muzical aporetic care, deși te împiedică, te face, în cele din urmă, să insiști asupra problemei.
Albumul a fost înregistrat la Merkaba Studios și IV Metal Foundry, mixat și masterizat de către Marius Costache (Studio148), iar artwork-ul a fost realizat de către Petra Martin.
Urmăriți ohhimark pe:
Facebook | Instagram | Bandcamp | Youtube
Nicolae Baldovin