Cornel Lazia este unul dintre cele mai sonore nume din spațiul artei vizuale, lucru la care a contribuit și pendularea aceasta între fotografie și producția de videoclipuri. Explorarea, însă, nu se oprește într-un punct, ci merge către vâltorile acelea care au capacitatea de a dezvolta spiritul.
Cu ocazia evenimentului Walk & Shoot Fest, am zis să ne oprim și să respirăm puțin, alături de Cornel Lazia, aerul acesta tare, dar sănătos, din înălțimile artei vizuale.
CVLT: Salutări! Dacă mi-aș lua mâine un aparat foto de ultimă generație crezi că în ziua următoare m-aș putea numi și ‘photography’? A mai trecut moda asta, însă, cum știi să cerni dacă nu există o educație în direcția asta?
Salut! Cred că, de fapt, a fi creativ, de cele mai multe ori, este legat de lipsa de resurse și de restricții pe care să le ocolești și cu care să te înveți să construiești viziuni noi. Așadar, un aparat nou performant probabil că îți va permite să obții imagini impecabile tehnic, dar impecabilitatea tehnică nu presupune neapărat și creativitate sau emoție. Această premisă a calității nu exclude prezența tuturor acestor calități, dar de multe ori prin complexitatea sau prin supraintervenția mașinii în procesul de creație se poate “îmblânzi” la maxim viziunea și astfel pierdem acea energie crudă și plină de impact a unei imagini memorabile. Probabil că din aparatul de ultimă generație vei folosi doar câteva funcții, cam 20-30%, restul fiind bani blocați aiurea. Desigur, producătorii s-au adaptat la această situație și au început să facă aparate ce sunt mai puțin universale și care sunt dedicate pentru diferite zone de utilizare. Dar, ca să ieșim din această zonă tehnică, vin cu următoarea întrebare, oarecum retorică: nu ar fi mai bine oare să investești în viziune de ultimă generație sau în experiențe unice și originale, pe care să le ilustrezi cu un aparat puțin mai vechi și mai puțin performant, decât să investești în device-uri care să fie top of the line?
Până la urmă, procesul creativ și, în general, relația oricui cu fotografia este o relație personală și nu se supune unor reguli, dar de principiu eu aș investi mai mult în subiectele fotografiate și în experiențe care să mă împlinească și să îmi dezvolte sensibilitatea. Rezultatele ce vor veni vor fi reale și autentice.
De ce ar fi nevoie, în mod real, într-un stadiu din ăsta incipient, pentru ca cineva să poată produce o fotografie care să rămână, ca să zic așa?
Deja ne aflăm în momentul în care practic oricine are posibilitatea tehnică de a produce o fotografie memorabilă. Cu toții avem cel puțin un telefon care dispune de o cameră decentă. Avem din ce în ce mai mult acces la un univers vizual complex (comparați ce vedea zilnic cineva acum 40 de ani și ce experiențe vizuale avem în zilele noastre). Potențial există, ce este greu însă este să ne oprim din fugă și din invazia aceasta informațională și emoțională și să ne detașăm ca să găsim liniștea necesară unui dialog cu noi înșine, care să ducă la crearea unui moment propice unei exprimări vizuale coerente și originale. Fiecare are o mai mare sau mai mică disponibilitate pentru acest proces. Unii își imaginează că este ceva foarte complex și necesită mult timp, dar nu este deloc așa, e nevoie doar de perseverență și continuitate. Îmi aduc aminte de filmul “Smoke”, în care Harvey Keitel interpretează rolul unui vânzător dintr-un magazin de țigări, care în fiecare dimineață fotografia colțul străzii din fața magazinului sau la o oră fixă. Făcea asta de niște ani buni și simplul gest îi oferea o satisfacție aparte. Sună deja a proiect de pus pe pereții unei galerii sau într-un album. Metoda va da rezultate dacă o urmezi continuu și te va și aduce în zona în care vei descoperi multe lucruri noi în tine și în lumea din jurul tău. E clar că nu vom fi toți fotografi geniali, dar ce este cel mai important este că vom fi noi și viziunea noastră contează cel puțin pentru noi. Și acesta este primul pas, esențial pentru ca o fotografie să conteze în timp.
Pe acoperișuri toate sunetele se contopesc într-o tonalitate anume, care-mi place să cred că dă orașului o semnătura auditivă ce devine relativ emblematică pentru oraș în sine.
Pentru cineva care nu cunoaște detaliile tehnice din spatele unei fotografii dar care ar vrea să o apuce pe căile artei, ce recomandări i-ai oferi în legătură cu fotografia? Ar trebui să își pună bine la punct economiile, să facă niște cursuri, să încerce chitara și să lase aparatul că-i mai simplu?
Dimpotrivă, l-as încuraja călduros să abordeze fotografia. Trăim într-o societate în care vizualul joacă un rol din ce în ce mai important, iar fotografia este o cale prin care se pot dezvolta puterea de exprimare prin intermediul imaginilor și, de ce nu, pentru că în această lume în care totul este atât de accelerat în mod mai mult decât simbolic sau metaforic, fotografia are puterea de a încetini și de a opri clipa. Recomandările mele (pentru cineva care vrea să înceapă să fotografieze) sunt să încerce să exprime idei și emoții prin imaginile pe care le realizează și să repereze aceste emoții în imaginile pe care le descoperă în jurul său. Apoi să găsească, dacă poate, un aparat care să fie diferit de cel din telefon. Ca să poată, măcar din când în când, să evadeze din lumea conectivității continue. Nu neapărat ceva foarte complicat sau performant. Iar dacă se poate cu un singur obiectiv fix, de preferat, și care să poată fi conectat cu telefonul, că să poată descărca imaginile în telefon sau tabletă, pentru a le procesa cu aplicațiile disponibile. Astfel, are un workflow accesibil și rapid. În timp, va descoperi ce upgrade-uri poate să facă dacă este nevoie. Și acum revin – să implice percepția și sensibilitatea lui în domeniile care îl interesează și, dacă se poate, din când în când, să iasă din zona sa de confort, să exploreze și alte direcții. Vizual poate fi foarte productiv.
În cadrul Walk & Shoot Fest ai programat un workshop de fotografie de pe acoperiș mai mult decât interesant. La ce ar trebui să se aștepte cei care participă la acest atelier?
Aș fi tentat să spun să nu se aștepta la nimic, ca să fie surprins continuu. Așteptările sunt de multe ori cheia marilor deziluzii. (zâmbește) Dar hai să vedem, să se aștepte la puțin mai mult vânt decât la sol, mai multă căldură sau mai mult frig, depinde de vreme. Totul este diferit la înălțime. Să se aștepte la o liniște relativ ciudată, la o voce a orașului pe care de jos nu prea ai cum să o auzi ca un limbaj articulat. Pe acoperișuri toate sunetele se contopesc într-o tonalitate anume, care-mi place să cred că dă orașului o semnătura auditivă ce devine relativ emblematică pentru oraș în sine. Să ne pregătim să vedem locuri foarte cunoscute în perspective noi, clădiri iconice în perspective inedite și, mai ales, să admirăm mixul eclectic de clădiri, stiluri, perioade. Bucureștiul văzut de la înălțime excelează în acest aer eclectic. Și dacă este să revenim din zona poetică în una pragmatică, vom vorbi despre specificul tehnic al fotografierii de la înălțime, despre compoziție, optică, captare și postprocesare. Vom avea o sesiune semi teoretică pe Zoom înainte și o analiză a fotografiilor rezultate după atelier (tot pe Zoom). Ne vom propune câteva teme despre care să discutăm și prin intermediul cărora să explorăm imaginea orașului. Acum, că am spus aproape tot, putem să nu mai fim deloc impresionați, dar întotdeauna surprizele vor apărea, iar de cele mai multe ori sunt plăcute, iar dacă nu sunt, le transformăm în unele plăcute, indiferent de vreme.
Prima surpriză majoră este că probabil nimeni nu a mai fost pe acest acoperiș, nici măcar eu, deci va fi o premieră. Mă opresc cu devoalările, dar nu înainte de a spune că există și un concurs pentru participanții la atelierele Walk & Shoot, cu premii în bani sau o reducere consistentă la oricare dintre produsele Walk & Shoot.
Care sunt atuurile fotografiei de la înălțime? Ce te atrage și ce urmărești să surprinzi într-o fotografie făcută de pe acoperișul unei clădiri?
Exact ce discutam mai devreme. Detașarea, posibilitatea de a mă îndepărta de tumultul cotidian și de a îl privi de sus mă face să simt energia orașului și să mă simt parte din aceasta. În acest proces cred că ego-ul se dizolvă ușor-ușor și capeți o mai bună perspectivă a apartenenței la respirația colectivă a metropolei. Această senzație este pentru mine un mod prin care găsesc inspirația necesară pentru a explora diverse unghiuri, momente și ipostaze ale orașului care devin un fel de suport vizual pentru propriile mele emoții, amintiri și descoperiri.
Îmi pot da seama că ești o persoană ocupată și preocupată cu și de pasiunea ta. Totuși, mai ai și alte hobby-uri pe care ți le păstrezi pentru timpul liber?
Pasiunile mele extracurriculare sunt destul de standard: muzică, filme, plimbări, îmi place să merg la muzee și expoziții – acestea sunt generice, dar de multe ori mă atrage liniștea ce este prezentă în muzeele plasate în inima orașelor, devenind astfel nu doar oaze de cultură ci și de liniște în vacarmul urban. Și acum vin pasiunile mai ciudate, cum este stilul de viața off-grid, care este self sustainable, mobile living, ambarcațiuni, aviația, cam tot ce este legat de mobilitate și independență de orice fel vis-a-vis de structuri organizate. Poate părea anacronic în contextul în care sunt pasionat de orașe, dar sunt în egală măsură fascinat de independență pe cât sunt fascinat de interdependență.
Ma gândesc că urmărești o serie de artiști din sfera ta de activitate. Există cineva anume care ți-a atras atenția în ultima perioadă? Nu mă gândesc la cineva neapărat de la noi, deși ar fi mișto.
Am o listă mare de artiști pe care îi urmăresc, dar trebuie să recunosc că una din descoperirile relativ recente este Cristina Petrica. Dintre cei care deja sunt nume marcante, pot să îi numesc printre favoriții mei pe Vlad Nancă, Nicu Ilfoveanu sau Michele Bressan.
Ne poți recomanda 5 artiști români care, dintr-un motiv sau altul, sunt cumva underrated?
Prefer să nu numesc nici un artist. Sunt artiști care îmi plac, unii mai cunoscuți, alții mai puțin, unii cu mai mult succes, alții cu mai puțin, dar nu asta este relevant. Cred că mai bine mergem cu toții să explorăm galeriile și să găsim artiștii noștri preferați și să îi urmărim în evoluția lor. Prefer să numesc aici câteva din galeriile și hub-urile mele preferate: Galeria Sector 1, Galeria Poterasu, Suprainfinit, Gaep, Malmaison, Moebius, SAC ( Spațiul de artă contemporană), MARE (Muzeul de Artă Recentă), Salonul de proiecte, Galeria Sandwich, Art Yourself Gallery și mai nou aparatele Catinca Tabacaru Gallery și IOMO gallery.
Ne plac supereroii, e și normal, ei mereu salvează pielea umanității constat pusă la bătaie. Ei bine, propun să ne jucăm puțin cu imaginația. Dacă ai fi un supererou, iar aparatul foto ar fi arma ta, cum ar funcționa ea împotriva oamenilor? Cum ar arăta o zi plină de acțiune?
Mie îmi plac mai mult eroii. (zâmbește) Nu pot să văd aparatul ca o armă, cu atât mai puțin împotriva oamenilor. Dacă viziunea mea este superputerea mea, sper ca ea să ajute oamenii și să comunice cu ei. Nu am ceva așa de spectaculos de povestit vis-a-vis de o zi obișnuită a mea, o zi plină de acțiune nu prea a mai fost de ceva vreme, dar sincer prefer momente cheie unei zile pline de forfotă și fără deznodământ. De exemplu, sper că ziua în care vom avea workshop-ul pe acoperiș să fie o zi plină de acțiune. Desigur, în accepțiunea mea, respectiv o zi la finalul căreia să fi văzut și să fi exprimat multe, o zi cu descoperiri și marcată de cucerirea a noi perspective asupra orașului și, de ce nu, o zi care să ne facă să ne simțim mai bine împreună – programul zilei este aici.
Dacă te-ai trezi într-o zi cu toate fotografiile preschimbate în poezii sau piese muzicale, crezi că ai fi urmărit de același public? Cum ar suna, să zicem, o melodie făcută după o fotografie de-a ta?
Cred ca aș cam pierde din audiență, dată fiind natura destul de abstractă a multor din imaginile mele și datorită faptului că, în momentul de față, simt că vizualul este mediul care mă reprezintă cel mai bine. Și dacă ar fi ca o melodie să fie făcută după o imagine a mea, ar putea să fie ceva făcut de Biosphere, iar dacă este nevoie de un titlu, acesta ar fi perfect: ‘Power Lines and Pastel Skies’. Astăzi ar fi asta, mâine poate fi chiar de un proiect, la care am lucrat cu un bun prieten, Bogdan Moldoveanu alias Hypno, pentru Michi – proiectul solo al lui Mihai Câmpineanu de la Șuie Paparude, bazat pe fotografii și filmări făcute de mine:
Mai multe despre CORNEL Lazia găsiți pe:
Instagram | Facebook | 500px
Nicolae Baldovin