Că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Rockstadt Extreme Fest 2019

Am așteptat ca haosul să își găsească liniștea, să se așeze, iar pornirile sentimentale să-mi părăsească mintea. De pus cap la cap, într-o oarece logică, ceea ce s-a petrecut la Râșnov, vine ca un soi de încercare, de test pentru simțuri. Nu vreau să mă întind în chestiuni care nu privesc pe nimeni și care, până la urmă, nu au atât rezolvare, cât nici viață lungă. Scurt așa, probabil că nu o să mai călătoresc cu trenul, cel puțin pe teritoriul țării, pentru o bună perioadă de timp. Nu există niciun soi de farmec în călătoriile cu trenul, m-am convins, priveliștea de dincolo de geam, idilică uneori, nu spală, poate doar spălăcește cumva, mizeria din acest mecanism pe roți ce pare un fel de unealtă de tortură. Bun, drum lung, bla bla…

Am ajuns încă de joi la Râșnov, ceea ce-a fost mai mult decât convenabil, am reușit, astfel, să urmăresc și trupele din cadru Rockstadt Underground Artists. Un concurs câștigat de Hiraeth, despre care nu pot spune prea multe. O trupă tânără, metalcore combinat cu nu știu ce rupturi din post-ceva, mna, tinerețea este machiaj al neajunsului ființei. Mi-au plăcut Vathos, deși merg după rețetar, ei bine, există un anume gust aici. O încordare, ca multe altele, însă executată corect poate produce reacții. Am revăzut Dordeduh. Îmi dau seama că descopăr mereu ceva necunoscut. Actul lor abundă de însemnătate, este, simt eu, o formă de a pune rost. Nici nu cred că mai e vorba despre muzică aici, mai ales că avem parte de un același setlist, dar este o suflare, o in-suflare de spirit. Exagerez?! Se poate. Însă cum îți explici umezeala din ochi, tresăritul trupului, zburdălnicia minții, ce te cuprind de la primele acorduri? Dordeduh adaugă rost, pune un picur de viață, în toiul ne-simțirii. Au urmat Bucovina. Am plecat.

O nouă zi. Ploaie, soare, vânt, iarăși ploaie. Ce să zic?! Vremea a fost așa, parcă mânată de un soi de demiurg d-ăsta pasionat de meteorologie și muzici, ce părea că avea și toane, inspirat și de ceea ce răsuna de undeva dintr-o anume pajiște în sufletul și eternitatea unor munți. În fine, ca să nu existe dezamăgiri, ar trebui să nu avem așteptări. Dificil de înfăptuit, mai ales când ești învăluit de miros de mici și alte d-astea ce te duc, mai degrabă, cu mintea către un bâlci provincial. Cum să sune și Katatonia sau mai știu eu ce “dezamăgiri” de genu’, când a sta înfipt într-un cort, la niște mese de nuntă ieftină, în putoare de fasole cu ciolan și varză cu cârnați, reprezintă o ofertă mult mai tentantă decât orice “smiorcăiala” de pe scenă? Fiecare alege să facă ce dorește, true shit, în fond, nici eu nu am rupt gardul din fața scenei, but still. Bă, atâta vreme cât alegem bălăceala într-un soi de ignoranță cu miros de grajd, atâta vreme cât nu ne vedem jegul de sub unghii dar suntem gata să facem apologia căcatului din jurul nostru, măcar să încercăm să ne limităm cumva apucăturile astea de propovăduitori ai adevărului absolut. Bun, îmi stătea în gât treaba asta, probabil că tot prin gât îmi vor trece și vorbele de duh de după. E ok.

Nu am plecat, în general, cu mari dezamăgiri referitor la ceea ce s-a întâmplat pe cele două scene, până la urmă, nu am sperat ca Paradise Lost să fie nu știu cum, să bage nu știu ce, că așa vreau eu iar dacă nu, atunci Nick Holmes & Co. sunt niște expirați. E vorba de feeling my friends, de ceea ce, un artist, a schimbat în tine la un moment dat, de un soi de întoarcere, de trecere în și prin timp. Impresia ce ți-o lasă o piesă posedă autenticitate doar în prima sa ascultare, tot ce se întâmplă după aceea este o alterare continuă a acesteia. Așadar, de ce sa fiu supărat, mâhnit, răzvrătit că Messiah nu mai este vocea Candlemass? “Solitude”, de exemplu, stârnește același ecou în intimitatea gândurilor mele. D-asta ne și atașăm de o melodie, un album, o treabă, fiindcă fiecare ascultare a ei este o trimitere într-un moment in care ea s-a așezat în tine și a început să capete sens, să căpătați sens, formă, împreună. Nu vreau să fiu ipocrit și să zic, da frate, muzica a curs perfect, nu ați înțeles voi, muritorii de rând, nu!, am încercat însă să înțeleg și sunetul prost de pe alocuri și scăpările vocale, până și mirosul de mici, pe care, apropo, i-am încercat și eu. Not bad, not bad at all. Rockstadt Extreme Fest, este un event ce se dezvoltă, așa cum se poate dezvolta un concept, un business, într-o țară ce pare că își poartă picioarele după sine doar pentru a pune piedici. Dacă apreciem și înțelegem strădania asta e cumva potrivit să o facem întru totul.

Revin puțin, aș fi vrut să fiu mai pe film cu Mortem, din păcate mi s-a părut o polologhie black metal care nu m-a prins deloc, oricât am încercat să implic cumva chiar peisajul în spațiul auditiv. Nimic. Tot pe aici au fost și 1349, care cred ca puteau sa mai pună un rând de flăcări pe scena, chiar și în public și nu știu dacă reușeau să-mi aprinde vreo scânteie. D-asta ziceam undeva mai sus, că a nu avea așteptări înseamnă implicit a nu suporta dezamăgiri. Nu știu dacă poate fi un principiu universal valabil, dar uneori mi se pare că e cât se poate de valid. Fie, poate pasiunea asta pentru întunecimi nordice se stinge pur și simplu în lăuntrul meu… Nici nu contează în cele din urmă.

Bloodbath, Hypocrisy, Six Feet Under. Da, știu, am auzit, Nick Holmes nu a făcut, nu a sunat, nu a dres. Serios? Hai să ne uitam puțin în spate când, Mikael Akerfeldt era aproape caraghios într-un live d-ăsta (vezi DVD-ul Bloodbath over Bloodstock, 2011), mimând atroce un soi de behăială. O fi fost omu plictisit, o fi băut rece, o fi dat în plămâni cu un Carpați fără filtru, who cares?!, e o legendă, e suficient. Și chiar e suficient, ca parcă și văd, mâine-poimâine, Satan ferește!, să crape unu din ăștia ce acum sunt niște fake-uri, că încep toți să scrie gen, Chris Barnes mi-a fost ca un tată. Jet! Da, nu știu de unde toată hate-ăreala asta pe capul meu, dar parcă toate nemulțumirile, mofturile ieftine, toate, au fost prea multe. Poate ar fi trebuit sa fac abstracție și să mă bucur de artificii. De artificiile ce numai eu le simțeam de fiecare dată când nume ca cele de mai sus, pășeau în fața mea, intonând un soi de imnuri.