Prin minți prăfuite de un prezent tern, lipsit de surprize, mai găsești unele rosturi ce, deși pot părea dichisite, nu sunt deloc finisate. Uneori se cere o șlefuire a gustului care, nu de puține ori, pe lângă faptul că nu ne mai gâdilă în niciun fel papilele, parcă nici nu mai țin de foame. Cu toate astea, căutările se pot transforma în niște aventuri epuizante. Tocmai din acest motiv cred că e de încercat tot ceea ce ți se pune pe masă și lăsate nazurile pentru altcândva.
The Killing Moon, proiectul pus la cale de Marius ‘Sikorsky’ Muntean și Silviu Pop, îmbină genuri precum synth-pop, post-punk sau darkwave într-un melanj de zvârcoliri. Genuri ce, în principiu, abundă de tot felul de profunzimi, unele mai subînțelese ca altele. Mă trec toate gândurile de fiecare dată când mă aplec asupra lor. Şi da, există un efort în înțelegerea unei muzici ce pare că-ți zâmbește, mai mereu, din spatele suspinului.
Amintirea este modul în care timpul își privește trecerea în oglinda ființei. Individul e rapid preschimbat în rama pozei din care prezentul recunoaște doar peisajul din fundal. Da, poate părea confuză polologhia asta a mea, însă, în timp ce prezentul nu ne spune nimic în ne-simțita-i trecere, iar viitorul este o chestiune total utopică, singurul loc în care suntem cu certitudine este trecutul. Mereu am avut impresia că synth-pop-ul ăsta cu influențele lui cu tot, parcă îți recalibrează spiritul. Repatrierea asta a ființei în sânul simțirii autentice, departe de visări și lumi viitoare de toată iluzia, este modul în care acționează asupra firii genul ăsta de compoziții.
Așadar, avem în vizor o muzică în prezența căreia dansul reprezintă o exprimare profund absurdă. Iar asta pe motiv că, nu se cade să dansezi în toiul bocetului. Însă, o poți face dacă vrei și dacă privirile acuzatoare ale aproapelui te lasă rece. Îți lasă portița asta ca, întru suferință, asemeni lui Petrini suit în pom, să te manifeşti liber.
Revenind în nestrămutatul regret, sub vălurile astea de darkwave/ synth-pop, ‘A Silence In Every Word’ se prezintă în straie perfect croite pentru o astfel de ‘sărbătoare’ a libertății. Un amestec, aparent jucăuș, de inflexiuni vocale ce se încolăcesc pe trupul instrumental pentru a se contopi într-o trăire care, înțeleasă în forma ei pură, te poate ferici. Da, fericirea capătă sens și în destrămare. Doar nu crezi că țipătul de disperare eliberat din trupul sfârtecat de lancea regretului rămâne fără ecou? Rana, în imediata ei vindecare se desface, ca un zâmbet, în speranță. Aici cred că tinde să ajungă și mesajul piesei. O compoziție care se exprimă în toate limbile cu care acest gen de muzică ne tot vorbește.
O să închei cu o mică istorisire despre care nu știu câte va explica, dar care cred că ajută cumva. Mi-am dat seama, nu acum și nici în urmă cu prea mult timp, că muzica asta (synth-pop/ new wave, cum s-o mai numi ea) s-a aflat în preajma mea încă de când mă trezea maică-mea cu noaptea-n cap să mă trimită la scoală. Cu radioul pornit în bucătărie, fixat pe Radio Romania Actualități ca margarina în vârful cuțitului, mai scăpa un New Order, un Erasure, un Pet Shop Boys la orele alea. Selectam inconștient la ele, ca pentru toată viața, așa cum alegeam prunele rămase întregi în gemul mamei. Ani la rând am ascultat și reascultat piesele acelea fără să caut neapărat un motiv pentru care o făceam. Simțeam doar că e corect să o fac.
Nu-i cel mai ușor să întorci ființa pe toate părțile în grămada asta de nămol care-i timpul. Mai ales când lopata cu care încerci să faci asta are la capăt o palmă de suflet. Însă, e corect să încerci toate metodele care te pot ajuta să sapi tunele de fericire prin undeground-ul lumii tale.
Mixed & Master: Andrei Jumugă
Mai multe despre The Killing Moon găsiți pe:
Facebook | Bandcamp | Youtube
Nicolae Baldovin