‘Am cântat de mică. M-am și lăsat de foarte multe ori. Când avem 12 ani, frecventam un centru cultural din Galați. Tot ce făceam la orele de canto era să urc pe o mini scenă, să-mi pun un instrumental, iar profesorii mei vorbeau cu părinții și îmi ziceau să mai repet. De aceea, mi-a dispărut interesul la un moment dat și mi se părea o pierdere de timp.‘ Mai multe despre drumul Deliei Rus în muzică, și nu numai, puteți citi în interviul de mai jos.

Pentru tine, iubirea are un nume?

Nu are un nume, dar iubirea e totul pentru mine. Când eram mică, dacă mă întrebai ce vreau să fiu în viață, ziceam că vreau să fiu soția cuiva. Unii au cariere semnificative, unii au joburi să se întrețină doar, unii sunt săraci, unii bogați, dar toată fericirea vine din iubire.

Am fost întotdeauna atrasă de povestea părinților mei. Când s-au cunoscut, ei deja aveau planurile făcute cu alte persoane. Mama se cunoștea cu sora mai mică a tatălui meu și a rămas să doarmă la ea într-o seară. Tata venise de la o petrecere și a intrat la ele în cameră să le zică să facă liniște ca să poată dormi. Atunci a văzut-o pe mama. I-a lăsat o scrisoare în geantă, în care o întreba dacă ar vrea să iasă cu el. Au ieșit la un film și apoi a cerut-o de nevastă! S-au căsătorit după 2 luni. Mama avea 18 ani, tata 23. Povestea lor mi se pare atât de drăguță! Sunt în continuare extrem de fericiți, chiar dacă a trecut o viață de atunci.

Eu am crescut mereu înconjurată de iubire și voiam să aud încontinuu povestea lor. Mereu am crezut în iubire și nu prea știu să fac altfel de muzică decât despre iubire. Nu am vreo piesă în care sunt eu și fetele. Am fost întotdeauna înconjurată de povești frumoase de dragoste, care apar din nicăieri și par să fie pentru totdeauna. În același timp, cred foarte mult în suflete pereche.

Crezi că ți-ai găsit sufletul pereche?

Așa cred. În același timp, cred că avem mai multe suflete pereche. Eu am două. Acești oameni sunt extraordinar de diferiți. Noi, oamenii, suntem ca un puzzle și ne completăm din părți diferite cu bucățele de puzzle diferite. Unul dintre acești oameni e geamănul meu sufletesc, celălalt – total opusul meu.

Cum recunoști un suflet-pereche?

Toată existența mea e legată de muzică și de iubire. Prima dată nu am simțit nici o chimie, însă vine momentul când se întâmplă click-ul ăla mare, dar mare. Nu puteam să-mi scot omul din cap. Voiam să-l am dintr-o dată și total. În acea perioadă locuiam în orașe diferite. Nu petreceam foarte mult timp împreună, dar ne dădeam piese. Totul a început din piese. Eu îi trimiteam o piesă fix despre ce simțeam, el îmi trimitea un răspuns. A fost foarte frumos, chiar dacă eram pe genuri muzicale diferite.

Preluăm foarte mult de la oamenii pe care îi iubim. Ne însușim anumite chestii care le aparțin.

Pe celălalt suflet-pereche l-am simțit ca pe o completare a mea. Gândeam și simțeam totul la fel. Ne sincronizam foarte mult.

Odată cu trecerea timpului ne-am distanțat, dar asta mi se pare frumos la sufletele-pereche: oricât timp ar trece și în orice capăt de lume ați fi, conexiunea rămâne acolo. Sentimentul romantic poate să dispară, dar iubirea pe care i-o porți unui om înseamnă mult mai mult de atât. Iubești omul pentru ceea ce e ca persoană. Nu am înțeles niciodată ura cu care se despart oamenii uneori.

Preluăm foarte mult de la oamenii pe care îi iubim. Ne însușim anumite chestii care le aparțin. Eu, de exemplu, de la oamenii pe care îi iubesc am învățat să fiu mult mai tare, să știu să zic pe nume ce vreau, să lupt pentru mine. De fiecare dată când fac asta, îmi apar în gând acești oameni și le mulțumesc. Uite, îți poți da seama despre tot ”istoricul meu amoros” dacă îmi iei piesele la rând! (râde)

Apropiații tăi își pot da seama despre tot ce ți se întâmplă dacă îți ascultă piesele.

Da. În același timp, uneori sunt și hoață. Pare că dau totul pe față, dar nu poți face tot timpul piese super personale.

Crezi în marile întâlniri?

O, da! Cred în marile întâlniri. Întotdeauna voi fi fata care tânjește după o întâlnire în adevăratul sens al cuvântului. Ai văzut Dirty Dancing? Ei, uite povestea aceea mi se pare o întâlnire mare.

Îți place spontaneitatea?

Ador spontaneitatea, în schimb eu nu pot s-o fac. Spontaneitatea mea e planificată! (râde) Sunt obsedată de control. Am luat destul de multe decizii proaste înainte și m-am aflat în circumstanțe nefavorabile. Nu vreau să ajung în niște contexte în care am zis să fiu crazy și wild, iar acum sunt într-un alt capăt al orașului, mi-am pierdut un pantof și nu am bani să ajung acasă.

Unde găsești puterea să o iei de la capăt când simți că ai făcut o greșeală?

Puterea o găsesc în mine. E mereu un ciclu. Sunt extraordinar de fericită mereu, dar atunci când lucrurile încep să meargă prost încep să mă simt la pământ ca energie, să am atacuri de panică. E complicat să trăiești așa, dintr-o extremă în alta. În același timp, uitându-mă în jur, mi se  pare că mulți oameni sunt falși atunci când vine vorba despre ceea se simt. Chiar dacă urăsc toate momentele în care sunt la pământ și am impresia că voi muri mâine în atacuri de panică, asta îmi lasă loc pentru fericire absolută, oricât de scurtă nu ar fi. Trebuie să îmbrățișezi răul ca să vezi cât de frumos e binele. Dacă nu aș fi așa cum sunt, aș fi ca toată lumea. Îmi place să fiu așa cum sunt.

Te inspiră stările astea?

Absolut. Și ‘Adio’ este scrisă tot într-o stare ca asta. Când ai anxietate, depresie și atacuri de panică nu ești atât de lucid. Prima dată, te înconjoară paranoia. Nu mai știi ce e real și ce nu. Adio reflectă asta. Dacă mă apropii de o zonă neagră și persoana pe care o iubesc nu prea poate să fie în jur, am impresia că are ceva cu mine, când de fapt poate se întâmplă ceva în viața omului respectiv și din diverse motive nu poate fi atât de prezent exact în clipa asta.

Sunt foarte sensibilă și, în același timp, nici nu suport asta la mine. Uneori, când îmi vine să plâng, încep să mă enervez, pentru că nu vreau să fiu omul ăla moale. Exact la nervii aceia am scris Adio. Sunt un om al extremelor.

Spui ușor ”adio”?

Extraordinar de greu. Sunt oameni care au plecat din viața mea de 2-3 ani și încă nu le-am zis adio sau pa. Nu am inițiat niciodată o despărțire. Așa e și cu prietenii. Dau foarte greu acest credit, dar dacă te-am numit prieten, sunt gata să-ți dau tot.

Prin piesa ‘Adio‘, de exemplu, am spus ceva ce nu aș spune în mod normal. Muzica îmi dă puteri pe care nu le am în viața de zi cu zi. Admir vulnerabilitatea oamenilor, dar știu cât de greu să fii cald întotdeauna. Dacă mă uit în jur, cei sensibili alcătuiesc o minoritate. Vei auzi mult mai des: “Fii mai tare, mai puternic!”, decât „Fii mai empatic, fii mai drăguț!”.

Cum treci de blocajele artistice?

Nu mă forțez niciodată. Mă simt de parcă nu-mi găsesc locul și habar nu am ce să fac cu viața mea! E ciudat, pentru că, în rest, totul merge perfect. Din punct de vedere creativ, plutesc de la moment la moment și aștept să mă ia orice sentiment. Să mă enerveze că mi-am stricat o unghie, de exemplu. Doar așa pot să ies dintr-un blocaj artistic.

Acum câțiva ani îmi spuneam ok, sunt într-un blocaj, o să-mi treacă, dar am stat 3 luni fără să scriu și mi-am dat seama că dacă aștept să treacă un blocaj, e ca și cum aș aștepta să pice din cer inspirația. Nu e ok să faci ceva o dată pe an.

Cum scrii de obicei? De mână sau pe laptop, telefon?

De o lună am început să scriu de mână. În rest, am scris pe telefon sau laptop. Sincer, e mult mai plăcut să scrii pe foaie. Mi-am luat o agendă drăguță și cred că de asta! (râde) Tind să scriu pe laptop pentru că e mult mai organizat, dar, în același timp, când scrii versul pe foaie se simte mai etern. Știi că l-ai scris și acolo rămâne. E un sentiment foarte frumos.

Ai scris vreodată scrisori cuiva?

Da. Am scris multe scrisori în liceu, dar cred că ultima scrisoare am scris-o acum 2 ani. De fel, prefer să zic lucrurile în față. Însă, când sunt multe lucruri complicate de spus și simt că omul nu e pregătit să le audă, o să îi scriu 7 pagini și o să-l las să se uite peste ele atunci când se va simți pregătit.

Uneori, într-o discuție, oamenii au tendința să întrerupă ca să-și zică punctul de vedere. La nervi nu mai zici ce ai vrut să zici inițial și pierzi firul. În cazul ăsta, scrisorile salvează. Au fost foarte multe situații în care mi-am scris of-ul și nu l-am dat mai departe, pentru că a dispărut scris fiind. Atunci când îți așterni gândurile în scris, îți dai seama unde greșești și tu.

Ce zodie ești?

Rac, dar cred că trebuia să fiu gemeni. (zâmbește) Uneori sunt prea multe voci în capul ăla.

Ai alter-egouri?

Da. Atunci când mă simt copil sunt Toto.

De unde vine Toto?

Fostul meu prieten îmi zicea așa. A pornit de la Totoloș, dar a rămas Toto. Îmi zicea că mă vede după ochi când sunt Delia și când devin Toto, adică mai copilăroasă. În același timp, am descoperit că porecla lui Deliric este Toto și mi se pare o coincidență drăguță. Lumea îmi zice ori Toto, ori Deli.
Mai e o altă personalitate a mea, căreia îi zic Leel Shit. Așa mi-am numit eu anxietatea. Mereu am fost Delia, Delia Rus, Toto și Leel Shit. Delia sunt când merg la muncă. Delia Rus observ că vorbește un pic diferit. Colegul meu de apartament mereu face mișto de mine dacă am un apel: „A fost ceva important. Ceva de industrie. Aveai vocea ta de Delia Rus.”. Când sunt Delia Rus nu vorbesc nici dulce, nici cu jargon. Nu o fac conștient, dar așa se întâmplă. În mod normal vorbesc foarte rapid, sus și moldovenește. (râde)

Cum ți-ai început drumul în muzică?

Am cântat de mică. M-am și lăsat de foarte multe ori. Când avem 12 ani, frecventam un centru cultural din Galați. Tot ce făceam la orele de canto era să urc pe o mini scenă, să-mi pun un instrumental, iar profesorii mei vorbeau cu părinții și îmi ziceau să mai repet. De aceea, mi-a dispărut interesul la un moment dat și mi se părea o pierdere de timp. Apoi, am intrat la liceul de arte. Toată lumea îmi zicea că nu am talent și am intrat pe pile. Nu am cântat niciodată la concertele care se organizau în școală. Însă, experiența din liceu m-a motivat foarte mult și m-a făcut să demonstrez că pot.

Cum e să fii o voce feminină în industria muzicală?

E foarte complicat. Cred că e mai greu să fii o femeie în industrie atunci când nu ai încredere maximă în tine constant. Mi se pare că divele sunt luate mult mai în serios decât fetele cuminți.  În adâncul sufletului am încredere în mine, dar numai eu știu asta. Sunt o luptătoare, dar din exterior oamenii nu văd întotdeauna chestia asta. Nici nu aș vrea să ajung în punctul în care să fiu bitchy ca să mi se aducă lumea la picioare. Pare că am curcubeie în jur și că sunt o zânuță, dar nu e tot timpul asta ce se întâmplă în capul meu și mi-ar plăcea să fiu luată mai în serios uneori.

Ce înseamnă tatuajul tău?

Spune STILL și vine de la „încă”. Oamenilor care mă întrebă dacă mai fac muzică le răspund: “Da, încă. Lasă-mă în pace!” (râde).

Ce ai vrea să le comunici oamenilor prin muzica pe care o scrii?

Cel mai mult aș vrea să înțeleagă că toată lumea poate să o facă, inclusiv introvertiții. Când eram mică, nu credeam niciodată că o fată cuminte poate să reușească. Credeam că industria e pentru leoaice. Mie îmi era rușine să cânt chiar și în fața familiei. Crescând, mi-am dat seama că se poate, că sensibilitatea poate câștiga teren. Chiar trebuie să încerci să faci ceea ce îți dorești. Cel mai important e să îți dai seama ce îți place să faci cât mai devreme și descoperind acea pasiune, să nu pierzi timp, ci să muncești asupra unui lucru care te face fericit. Nu e totul despre cluburi, relații amoroase și ce ne mai cumpărăm de îmbrăcat. Dacă nu dai de un noroc extraordinar, lucrurile în domeniul artelor durează. Și nu e ca și când ne iese tuturor.


Hai să-ți pun niște întrebări-fulger pe final. Ceai sau cafea?

Cafea.

Câini sau pisici?

Îmi plac mai mult câinii, dar voi alege pisici. N-am cum să-l supăr pe Pablo.

Vers sau linie melodică?

Vers.

A fi sau a nu fi?

A fi.

O puteți urmări pe DELIA Rus aici:

Facebook | Instagram | Youtube

The following two tabs change content below.

Anastasia Organ

Sunt un om care simte. Un om care doare. Un om care se zbate. Un om plin de incertitudini, întrebări și indecizie mascat într-un calm estetic. Sunt un om care luptă, ca și tine. Care se ține cu vârful degetelor de singura piatră de la gura prăpastiei. Un om care iubește. Un om care a fost iubit. Un om viu. Un om mort. Un om ca și toți ceilalți.