“Tehnici și tipare nu am învățat de undeva, le-am experimentat singură, parcă le aveam schițate în fiecare trăire.”
Bună, Iulia! De unde a pornit și cum a evoluat pasiunea pentru împletit și implicit pentru crearea hainelor prin această tehnică?
Salut, CVLTARTES!
Povestea pe care mi-o spun e că totul a început cu clinchetul andrelelor mamei din perioada în care era însărcinată cu mine, acesta a fost cântecul de leagăn pe care azi îl interpretez eu. Pe la 7 ani am început să tricotez, stând pe lângă mama care cosea mileuri după orele de muncă, creații care au ajutat-o financiar să întrețină casa și pe noi două. Modelul de șnur folosit de ea e un detaliu pe care l-am folosit mai târziu sub formă de coloană vertebrală în două din creațiile mele: Skeleton și Backbone.
Pasiunea pentru tricotat mi s-a dezvăluit sub o formă de neliniște interioară. A fost o chemare aproape agresivă, ca o depresie, într-o perioadă în care începeam să mă caut și o făceam cu ochii deschiși spre exterior. A continuat ca o terapie, o nevoie să exprim ceea ce cuvintele nu făceau sens în jurul meu pentru alții. Gestul mâinilor mele care închid un cerc, în momentele în care andrelele se unesc, a fost o armură pentru suflet, o zonă în care mă simțeam în siguranță, retrăgându-mă în lumea mea.
Tehnici și tipare nu am învățat de undeva, le-am experimentat singură, parcă le aveam schițate în fiecare trăire. Rupturile într-adevăr au fost o nevoie a mea să distrug, să fiu furioasă fără să rănesc, să îmi traduc prin artă emoțiile neînțelese.
Cum ai descrie ceea ce faci, mai exact, fiindcă eu o percep ca pe o îmbinare de arte ce se desăvârșește cumva în forme vestimentare complexe?
Poate în exterior pare o creație arhitecturală, sculpturală, îmbinări din adâncurile oceanelor imaginației mele cu frânturi din visele nopții. Dar, de un an, am înțeles că hainele tricotate de mine au fost un cifru la care au avut acces oamenii cu trăiri asemănătoare, oamenii pe care i-am întâlnit prin rezonanță, prietenii de suflet, iubiri și lecții de viață, din altă viață. Ca un limbaj comun al tribului din care fac parte, dar fără cuvinte. Complexitatea e dată de traducerea dorințelor, frustrărilor, căutărilor, fricilor, durerilor, a sentimentului de iubire pură.
Dacă cumva “țesătura” ta ar putea fi transpusă în cuvinte, în ce gen literar s-ar încadra și despre ce ar vorbi? Ce ar rezona cu ea din operele deja existente?
Prefer să răspund cu câteva fragmente frumoase, găsite sau primite ( mulțumesc Iulia C.).
“This was many days back, of course, and since then we had come to know other aspects of the great creature, and across the Bavarian wheat plain of Straubing she wandered so slowly under the blazing June sun that we could well imagine only the surface inches were water, while below there moved, concealed as by a silken mantle, a whole army of Undines, passing silently and unseen down to the sea, and very leisurely too, lest they be discovered.” The Willows, Algernon Blackwood
“- Cum îi spune la asta? a întrebat ea
– Ăsta e un război, draga mea, și ce fac eu se numește țesut, i-a raspuns Femeia-Păianjen.
Iar în următoarele trei zile și trei nopți a învățat-o să țeasă. Copila se uita cu gura căscată la cum se mișcau pe război, înainte și înapoi, mâinile bătrânei. Femeia-Păianjen fredona în timp ce lucra modele complicate de lumină și culoare, care se învârteau mereu ca stelele și planetele, ca și cum ar fi făcut lumea din nou cu formă, culoare, armonie și semnificații tainice. Poate că fetița bănuia, chiar dacă nu putea să spună așa ceva, că se țesea o pânză cosmică, în care fiecare părticică e legată de celelalte și toate erau orientate spre o gaură în mijlocul pânzei.
– Întotdeauna să lași o gaură în mijlocul păturii, draga mea! a atenționat-o Femeia-Păianjen pe copilă. Aşa cum fac păianjenii. Altminteri, te poți prinde în propria pânză!” Istoria sacra, Jonathan Black
“Pe buhaz de mare,
La cea casă mare
Cu ferestre-n soare,
Mi-este-o argeluşă
Mică,
De nimica,
Cu uși de sipică,
Ferestre de sticlă…
Şi-acolo că-m` ţese
Iana Simziiana,
Sora Soarelui
Şi-a pământului.
Războiaşu iei,
Un război da fieri
Cu stâlpi dă oţelâ,
Cu spata de sârmă,
Face pânza bună;
Dar ea ce țesea?
Fir și ibrișin,
Lui Soare zăbuni,
Fir și cu mătase,
Lu` Soare cămașă.” Soarele și Luna; Balade populare românești.
“Erinyes were depicted as fearsome goddesses clothed in black with serpent-entwined hair and arms. Latin writers provide the most colourful descriptions of these goddesses.
“[Orestes cries in terror at the sight of the Erinyes :] ‘Ah, ah! You handmaidens, look at them there: like Gorgones, wrapped in sable garments, entwined with swarming snakes!.’” ” Greek Mythology
“The Moirai (Moirae, Fates), daughters of Ananke, clad in white vestments with filleted heads, Lakhesis (Lachesis), and Klotho (Clotho), and Atropos, who sang in unison with the music of the Seirenes (Sirens), Lakhesis singing the things that were, Klotho the things that are, and Atropos the things that are to be. And Klotho with the touch of her right hand helped to turn the outer circumference of the spindle, pausing from time to time. Atropos with her left hand in like manner helped to turn the inner circles, and Lakhesis alternately with either hand lent a hand to each.” Republic, Plato
“Inspirația pentru mine e proiectarea trăirilor interioare într-o manifestare artistică, pentru că ceea ce vezi în exterior e tot ce poți să percepi din tine. E oglindirea unghiurilor din umbra. “
Dacă niște îngeri, zei vechi și noi, ar veni la tine ca să le croiești hainele cu care ar urma să vină pe Pământ, în ce material ai lucra și cum ar arăta ele?
Hm, hainele ar arăta cum arată azi. Fiecare dintre noi suntem zei, femei-schelet, vindecători, zâne, îngeri, ondine, furii, prezicători, eroi. Unele personaje preferă împletituri deșirate cu fire atârnate, materiale grele și fluide – bumbacuri, alții texturi ce plutesc ca aripile silfidelor, alții lânuri groase și aspre care să le protejeze sufletul de frigul lumii, alții mătăsuri cu care să se înveșmânteze în lumea lor secretă prin castele cu mii de odăi. Unii sunt șerpi, lupi sau dragoni ce se transformă în ființe omenești, dar care își păstrează cozile lungi și sălbăticia din oase.
Din câte cunosc, ai colaborat, la un moment dat, cu sculptorul Dragoș Neagoe. Mai există astfel de colaborări și cu alți artiști sau ai în plan să faci asta pe viitor?
Nu am astfel de planuri, nimic stabilit, am doar dorințe care se materializează sau nu în timp. Vor fi o surpriză chiar și pentru mine.
Unde îți cauți inspirația asta despre care există atât de multe teorii că ar fi, că n-ar fi?
Cred că inspirația e la fel ca trecerea timpului, o percepție personală, ritmul propriu în care trăim. Inspirația pentru mine e proiectarea trăirilor interioare într-o manifestare artistică, pentru că ceea ce vezi în exterior e tot ce poți să percepi din tine. E oglindirea unghiurilor din umbra.
Creațiile tale trimit cumva la un soi de port arhaic, către niște rădăcini adânc înfipte în culturi străvechi. Care e mai exact tema, argumentul, din spatele lor?
Ar trebui să mă cunosc foarte bine ca să pot răspunde, să mă cunosc dincolo de ce se vede. Mi-au plăcut mereu lucrurile vechi: muzeele, lemnul mângâiat de timp, cărțile cu miros de taină, bijuteriile etnice care cheamă căluții și spiritele în deșert, veșmintele purtate cândva de femei care noaptea se transformă în zâne, ondine, silfide, erinii. Poate ca sunt 1001 de nopți pe care le citesc în viața asta, povești pe care le-am scris tot eu cândva demult.
Crezi că artistul român nu știe sau se teme cumva să exploateze acest tărâm de inspirație “prăfuit” care este cultura națională?
Ceea ce nu știu e ceea ce are de făcut fiecare artist român. Cultura suntem noi, vechi sau noi, pământul pe care ne-am născut e aluatul firii, poate exploatarea e autenticitatea la care vrem să ajungem ca oameni, întorcându-ne acasă, la origini, la punctul zero, în noi. Cât de prăfuit e acest tărâm e tot o percepție personală, dar consider că în țara mea e singura comoară pe care eu o pot găsi vreodată și undeva în suflet e inscripționată harta.
Ai avut vreodată regretul ăsta, pe care mai mulți oameni de cultură l-au indicat de-a lungul istoriei, al inevitabilei nașteri în România?
Wow, nu. Cred că e adevărat că ne alegem locul și momentul nașterii, părinții, sexul și culoarea pielii. Nemulțumirea față de exterior înseamnă neacceptarea de sine, dar e mult mai ușor să blamăm aspectele exterioare decât să căutăm să înțelegem propriul mecanism.
Lumea, se spune că, a evoluat foarte mult în ultimele decenii. Ei bine, dacă ai scoate din socoteala vieții toată tehnologizarea asta și informația ce curge în neștire şi fără o noimă creatoare, ce ai pune în loc?
Nu aș (putea) schimba nimic, totul e un rezultat, nu poate fi altceva decât e, iar liniștea înseamnă tocmai acceptarea asta. După cel mai înalt punct începe descreșterea și reechilibrarea, pentru o vreme. Totul are o noimă, fie că ne convine sau nu.
Există piață pentru un concept ce nu are legătură cu mentalitatea asta de masă în ceea ce privește ideea de modă sau, mai exact, de haină cu caracter?
Există o zonă plină de magie și fascinație în care ne întâlnim prin rezonanță. Fiecare își numește locul de întâlnire în funcție de scop. Mentalitatea de masă și haina de caracter sunt două realități paralele și nu se exclud dar se întrepătrund în clipe puternic încărcate de frumos; putem doar să îi inspirăm pe cei care caută ceva special, și să le oferim variante care să le facă sufletul să tresalte și să le taie respirația într-un moment de bucurie.
Cea mai cool experiență pe care ai avut-o de când te ocupi de design vestimentar:
Toate prieteniile împletite pe care încă le țesem și azi = cea mai cool experiență.
Un film/o muzică/o carte care te-a mișcat:
Oglinda lui Tarkovski/Cocteau Twins; Sigur Ros/ Zenobia lui Gellu Naum– “Zenobia își continua șoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei — rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresându-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afară de clipele când îmi spunea că mă iubește neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întâlnit; copilul, nu-i așa?[…]Ea gungurea ceva despre niște cercuri mult mai puternice, față de care gândul nu poate nimic, mă sfătuia, parcă, să nu mă situez pe marginile lor, ca să nu mă arunce afară.”
Un anotimp care te inspiră:
Toamna când adorm în mine și primăvara când mă trezesc. Vara trăiesc, iarna visez.
O imagine care te-a marcat:
Eu în mijlocul unui stol de păsări, ocrotită de zborul lor, într-o zi de 1 ianuarie; și o casă veche în centru Bucureștiului, vara, cu o perdea fluturând ușor la o fereastră prin care răsuna muzică veche de la radio.
Creațiile tale, am mai spus-o, au un caracter aparte. Ținând cont de personalitatea asta a lor, dacă ele ar prinde glas în momentul imediat următor în care ar fi îmbrăcate, despre ce i-ar vorbi proprietarului?
Ar spune ce îmi spun eu mie azi, după atâția ani în care m-am simțit neadecvată, neînțeleasă și pierdută. Ar spune: copil al Pământului, îmbrățișează-te în mantia ta și fii doar. Amintește-ți că drumul tău în viață e unic, compară-te doar cu tine. Fiecare încercare îți dezvăluie traducerea lecției din care înveți să iubești cu toată inima; fiecare persoană te îndrumă înspre tine, uneori cu blândețe, alteori prin respingere. Încrederea în sine înseamnă să știi că orice s-ar întâmpla pe lume nu te vei abandona, vei fi propria-ți susținere mereu, cu înțelegere și răbdare. Iubește-te în ritmul în care inspiri; nu te pune la îndoială chiar dacă totul pare haos în unele clipe. Încearcă să iei decizii luând în considerare transformarea continuă a lucrurilor.
Poate ar mai fi și altele, multe, dar le descoperim în taină, fiecare din noi.
Mai multe informații despre Iulia Marinescu găsiți pe: Facebook
Sursa foto: Knitted Lullaby
Nicolae Baldovin