Misha Diaconu. Da. De unde să încep? De la faptul că nu știam că poezia posedă materialitate? Hai să zicem că e un bun început. Credeam că imaginile poetice, metaforele și toate astea pot fi cuprinse doar cu acele brațe pe care mintea ți le dezvoltă atunci când simțirile pulsează anapoda universuri. Când ți se dilată ființa până în vârful acestor tentacule ce orbecăie prin lume și cu care cauți să atingi, la întâmplare, tot ce există. Tânjești după o picătură de trăiri din alea pure cu care să îți dai un pic pe buze și să-ți mai calmezi setea. Mna, cam așa e poezia cu tot cu căutările ei. Dar sculptura? Ea există deja, toate simțurile ți se încadrează într-un tipar, cumva, deja stabilit, unde te mai poți juca, da, dar Universul nu-ți mai este curtea casei. Există o îngrădire. Cu toate astea, lucrările Mishei transpun materialul în imaterial, îl trec din lume asta în lumea din tine, îl plimbă prin tot felul de site și-l strecoară așa cum mama își cernea făina pentru pâine. E o frământare și aici, da, o transformare trecută prin mâini ca prin niște ustensile ce nu vin în prelungirea trupului ci a minții. Observi cum metalul își potolește încremeneala și răceala în atingeri ce, sigur, poate nu-s cele mai tandre, dar cum să și faci altfel?! Cum să transformi în mătăsuri și în curgeri despre care știi că au legături strânse cu Adevarul, fără un soi de forță? Zbateri, sudori, trudă… toate au stat pe umerii ființelor mitice încă din vremuri în care perfecțiunea se ’embriona’ în artă prin om. Există multă magie aici, iar dacă ar exista și mai multă, ne-am preschimba cu toții în Maioreşti doar ca să putem înțelege Eminescul ce trece câteodată pe lângă noi sau care ne stă fix în fața ochilor.

Foto: (c) Miluță Flueraș
Foto: (c) Miluță Flueraș

Dar gata cu poezia, mai păstrăm puțin din aerul ăsta de visare, dar nu ca după somn, mai mult ca pe o profunzime din care ai vrea să te trezești și nu poți. Oricum nici nu vrei, recunoaște, lumea asta a Mishei în care metalul crește ca o floare ce se învârte după Soare și rodește în Frumos, îți provoacă stări de a fi. Nu sunt critic de artă, nu am știința asta de a privi, dar deduc scriitura, mai aud și-o muzică, trec într-un film, mi se induce o lume. Despre ce să mai vorbim atunci când forma își parafrazează ființa în nesfârșirea timpului?

Foto: sursă
Foto: sursă

Misha Diaconu este din Galați și în 2004 a absolvit cursurile Universității Naționale de Artă din București, secția metal. Din 2009 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Lucrări în colecții publice: Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, Mogoșoaia, Parcul Titan, Teatrul Metropolis, Muzeul de Artă Vizuală din Galați.

Mai multe detalii despre artistă găsiți pe: Facebook

Cover foto: Rareș Kowalski

The following two tabs change content below.