Într-o lume în care arta, în speță muzica, își devorează criticii asemeni lui Saturn fii, totul ajunge să se rezume la o simplă chestiune de gust.
Dar gustul este un element complex din viața noastră, fiindcă el înseamnă negreșit simțire, înseamnă amintire, este însăși istoria ființei, căci fără gust oare cu ce ne-ar putea păcăli mintea asta hoață atunci când ne-am gândi la bunici, părinți, la un atunci în raport cu un acum!?
Ei bine, să ai gust pentru muzică reprezintă mai mult decât o impresie înhămată pe fugă sau de o stare de moment, înseamnă să înțelegi călătoria pe urmele căreia ești dispus să îți așezi simțurile.
Tocmai din acest motiv, uneori, genurile și tiparele dispar, sunetul devenind vibrația care atrage sufletul, asemeni unui polen din care simțurile, zumzăind satisfăcute ca într-un lan plin de arpegii, să își desăvârșească muzica.
Valerinne, căci aici vroiam să vă aduc, propune acest soi de muzică în care sunetul se desprinde de lume, dacă vreți, asemeni sufletului ce își părăsește corpul la răspântia vieții, pentru a atinge noi dimensiuni de exprimare.
Tocmai din acest motiv, “Ver Sacrum” nu se poate rezuma doar la o impresie din asta lipsită de atingerile delicate ale spiritului, de savorile interioare, de gustul acela pe care îl știi, dar nu îi poți da un nume sau nu îl poți plasa în timp. Căci, da, dacă mergem până în profunzimile acestei muzici simțim ceva ce nu poate fi descris nici ca amar, nici ca dulce, nici ca acru și nici ca sărat, ci, mai cu seamă, duce către ceea ce se numește umami.
Se zice că nu există o rețetă perfectă în muzică, în crearea unui album, în tălmăcirea unei piese, dar cu siguranță există ingredientele necesare pentru a adăuga gust. Ca în orice formă de exprimare, de altfel, care implică creativitatea.
Urmăresc activitatea acestei trupe de ani buni, și mereu mi-au lăsat impresia că sunt acolo, în preajma împlinirii, într-un continuu aproape de ce aveau chiar ei să descopere până la urmă. Uneori, scopul ultim, acea din urmă treaptă a devenirii, o atingi atunci când îți mai ușurezi pașii de presiunea pe care mediul și normele ți-o aruncă în cârcă, aproape nemotivat, și când urmele dispar sau, mai exact, se transformă la adierile din bătaia aripilor.
Bun, destul cu asta, “Ver Sacrum” este, cu certitudine, cea mai consistentă creație, dacă ne referim strict în raportul ăsta sunet-simțire, pe care Valerinne o prezintă lumii. Din păcate, lumea asta, în cea mai mare parte a ei, vorba poetului, de la munte, pân’ la mare, se află aici, în țara asta nenorocită în care ai impresia că cei ce-o populează au urechile ferecate, ferite de frumos, așa, ca într-un blestem străvechi șoptit peste gard.
Cu “Frostlys”, prima piesă de pe acest material, ți se trasează deja direcțiile sonice spre care se îndreaptă întreaga călătorie propusă de trio-ul bucureștean, un post-rock ancorat într-un shoegaze din acela care îți agață ultimul fir de suflet, pe care nu știi cum l-ai uitat despletit, și îți descoase ființa până ce nimic nu îți va mai putea ascunde adevărata față.
Cu dinții ușor înclestați, trăirile se înghesuie să vorbesca cu tot chipul, căci până și cei mai sensibili mușchi ai feței își simt nervii conectați la corzile chitării. Astfel, pe nesimțite, sunetul își face culcuș în poala ochiului, la umbra ploapei, în tremurul unui picur, cuprins și el de-ndoială, dacă să mai stea sau să fuga în necunoscutul obrazului.
Ca un paradox, “Frostlys” este genul de piesă care îți atârnă de șira spinării un fior rece, dar care, într-un fel, reușește să spargă gheața, să topească îndoiala, să descrețească fruntea ridată de îndoiala pe care tărâmurile acestea sonore neexplorate ți-au sculptat-o pe față.
Acum poți păși senin în “Hibernalia” și, cu alte maniere, transformi somnul acela adânc și tulbure în plutire către sine, în visul în care gândul devine himeră, acolo unde doar sufletul îți mai suflă-n aripi cu rafale de speranță. Cu tonalități mai puțin încordate, “Hibernalia” te plasează într-un loc sigur, acolo unde sunetul își sădește simțirea ce are să devină rodul care-ți hrănește uimirea. Poetic. Ca un tablou de iarnă în care autorul a pus atâta alb încât senzația de lumină puternică născuta de aici te face să te sufoci de căldură.
“Seelenglaube” este o introspecție, una consistentă ca durată, undeva la mai bine de 7 minute, un soi de meditație la gura sunetului, o compoziție care te farmecă și care te aruncă într-un fel de sleep paralysis, numai că în cazul acesta, în lumea asta dintre real și visare, doar fenomene bune au să ți se întâmple.
“Cataegis” își trage ițele din alte sfere sonore, de undeva din orizonturi darkwave și goth, și le așază în mecanismul acesta ce se prezintă ca un război de țesut futurist conectat la infinite portative, creând un soi de mantie la adăpostul căreia poftele și dorințele cele mai ascunse să dospească plăcere precum o drojdie uitată pe fundul sufletului.
Aș merge mai departe și aș zice că, “Cataegis” este cea mai instinctuală compoziție pe care Valerinne o ticluiește, dacă nu în întreaga lor carieră, definitiv pentru acest material. Este o piesă care te scutură de spațiul acesta ceresc, de nori și de stele, prin care te-au tot plimbat compozițiile anterioare și te trântește într-un univers mai real, într-o lume în care plăcerile vieții sunt declinări ale ființei întru păcat. Asta, desigur, explicând multe.
Albumul se încheie cu “In Flore Pleno”, iar asta pentru că, lumea asta, așa cum o fi ea sau oricare ar fi ea, are o logică, iar piesa asta este precum focul de artificii care crapă cerul în cioburi de lumină la finalul oricărui spectacol care se respectă. O porție de energie și entuziasm dozată atent cât să nu te facă să iei câmpii, ci doar să te împingă subtil să apeși butonul de replay.
“Ver Sacrum”, ca să închei, este un album de colecție chiar și pentru cei care nu colecționează muzică, tocmai pentru că acesta nu se rezumă la sunet. Ci este, dacă vreți, soundtrack-ul pe care vei dori să-l auzi atunci când viața îți va oferi răgazul necesar să îți spui povestea.
Mai multe despre VALERINNE pe:
Facebook | Instagram | Bandcamp | Youtube
Nicolae Baldovin