Am tot încercat să îmi aduc aminte când și unde l-am întâlnit pentru prima dată pe Daniel Boiangiu și asta din cauza faptului că mi-a atras atenția din prima. Era ceva extrem de asumat la el, dincolo de stinghereala juvenilă de a participa pentru prima dată la un concert în deplasare, în alt oraș decât cel de origine.
L-am simțit de atunci că nu dorea să fie doar încă un băiat din gașca de rockeri, era foarte personal și în felul în care se îmbrăca și se purta. Semne clare că se pregătea să (se) ofere artistic cu tot ce avea el mai bun și muncea din greu pentru asta.
Fratele lui mai mare, Andrei a.k.a. wrestlerul Iorgu Agressor, mare ascultător de metale extreme, putrede și întunecate și aventurier la festivaluri de profil, susține că l-am întâlnit pentru prima dată pe Daniel chiar la festivalul meu, November to Dismember Metal Fest. Nu pot fi sigur de asta, dar mă simt un pic flatat că unul dintre primele live-uri la care a participat viitorul artist etalon pe care Constanța îl oferă în acest moment mi-a aparținut.
Dar asta a fost acum aproape un deceniu. Între timp, Daniel a explodat din punct de vedere artistic și creativ, a cucerit publicul la fiecare concert unde a cântat cu colegii lui din trupa Cardinal. De la metaliști extremiști care s-au super entuziasmat când i-au văzut pe Cardinal live alături de Root, până la publicul de toate vârstele ce frecventează locații hyped ca Expirat sau Control.
Ai zice că, să ai succes și o bază solidă de fani cu prima ta trupă, ar trebui să fie de ajuns pentru Daniel. Deloc! În loc ca băutura și drogurile să îl facă să își piardă mințile pe acest Jimi Hendrix de Constanța, mai ales după mutarea la studii în capitală, Daniel a continuat să se implice artistic și s-a ținut ocupat permanent, în mai multe proiecte muzicale, dar și de grafică (da, desenează la fel de interesant și de inedit după cum cântă).
Așa că, ne-am putut bucura cu toții de diverse înregistrări, pe care le consider deja ancore maligne pentru scena noastră underground, casetele demo cu Larvae (în duo alături de cumnata lui) sau albumul Fuck You! Dracu fiind din cele mai importante.
Asta până recent, când Daniel a decis să iasă cu un album solo și se pare că pandemia i-a oferit timpul, starea și inspirația pentru a scrie un disc super valabil de la prima până la ultima notă. Da, e rock psihedelic ca în anii 70, e și new wave optzecist, e și multă fantezie și frenezie. E plin de chitare fuzzy, bass și tobe simple și la obiect, armonii punk. Sunt și niște faze cu synths și urban samples dar, peste toate, vine vocea lui Daniel sau, mai bine zis, vocile pentru că omu’ nostru reușește cu succes să cânte în toate felurile. Și îi iese, de fiecare dată, al dracului de bine!
Da, e și o mare sumă de influențe acolo, și de prin trecuturile muzicale autohtone, vezi Timpuri Noi sau Sarmalele Reci, sau chiar Vali Sterian pe “Evenimentul zilei…” sau Gyuri Pascu pe “Mașina cu jazzolină” sau din alte trupe de aiurea. Daniel are și ceva din Ian Curtis sau deja amintitul Hendrix, dar dincolo de toate astea, are charisma unui artist veritabil și nu am nicio îndoială că va avea un viitor remarcabil, alături de colegi și prieteni la fel de talentați ca el.
Ce m-a surprins cel mai tare la discul lui solo e faptul că și-a asumat conturarea, cu deosebit talent, a diverselor tipologii de oameni care populează capitala în care Daniel s-a mutat în urmă cu câțiva ani la studii.
“Miezul nopții București” este despre un copil entuziast și credul care se pierde printre betoane, în lumini și umbre bucureștene, în mirosul pișatului și al compostului de pe la colțurile blocurilor sau din stațiile de autobuz, înconjurat de caractere cameleonice, de anturaje îndoielnice care îl trimit permanent într-un vortex de experiențe la limită, “un vector mut al distracției, care poate doar să absoarbă plăcere, incapabil însă de orice formă de introspecție sau rațiune”, D. Boiangiu în Vice.com (18.05.2022). Și pentru că personajul trebuia să aibă un nume, Daniel i-a zis Denis sau D.E.N.I.S. păstrându-se departe de vanitatea de a-și prezenta albumul solo sub numele din buletin.
Clipul piesei single, “Patru pereți”, e cuceritor. O realizare independentă, crudă, dar plină de personalitate, în care alături de Denis cel cu capu’ mare și verde și ochelari pe măsură, îl găsim pe Marat, colegul lui bassist cu alură și apucături de Sid Vicious. Totul sub direcția lui Laurence Henriquez, un regizor de film din exotica insulă Aruba, care a oferit o direcție artistică și o estetică inedită unui material audio ce exact asta merita.
Lansarea oficială a albumului (pe CD și casetă audio, plus merchandise dedicat via Supersomnic Records – subsemnatul și-a achiziționat caseta nr 15/35) a adus recent omulețul cu capul mare și verde pe scena de la Expirat, în fața unui public tânăr și efervescent, ce mi-a adus aminte de atmosfera foarte vie de la concertele din clubul Fire de la începutul anilor 2000, cu Coma, AB4 sau Omul cu Șobolani la debut. Doar că tura asta am avut parte de muzică mult mai inspirată decât atunci.
Ah, și dintr-un colț al barului de la Expirat, tatăl lui Daniel / Denis și-a asistat cu drag fiul la încă un pas pe scara greu de urcat pentru mulți, imposibil pentru unii, rampa către notorietate. La mai mare, până data viitoare!
Mai multe despre D.E.N.I.S găsiți pe:
Instagram | Youtube | Bandcamp | Supersomnic
Foto copertă articol: (c) Vladimir Gheorghiu
Mihai 'Coro' Caraveteanu