Pe Dan Finţescu îl văd ca pe-un personaj dintr-o poveste ce se întinde pe nenumărate planuri fără nicio legătură aparentă între ele. Însă, modul în care reușește să adauge sens în firul narativ mă duce cu gândul la acel soi de personaj, autor poate, cu profil, hmm, cum să zic?!, destin-esc. Aşa că am pus în discuție o mână de chestiuni confuze cumva, cel puțin pentru mine, iar de aici lucrurile au intrat pe un drum de un firesc ieșit din comun.
Salut, Dan! În ultimii ani s-au pus la cale, cu succes aș zice, tot soiul de festivaluri ce atrag atenția pe plan internațional, Untold, Electric, Neversea etc. E bine, nu încape îndoială, însă, lăsând la o parte aspectul financiar, crezi că au un impact real la nivelul artistului român?
Salut! Și mulțumesc de invitație. Da, clar. Acest impact există din plin asupra artistului român care, altfel, ar fi chior în țara lui de orbi. Dar când un artist român mare este nevoit să se suie pe aceeași scenă și la doar câteva ore distanță de un mare nume al muzicii din lumea asta, atunci șușa nu mai ține. Atunci e ora mobilizării generale, pentru că altfel e jale. Plus că li se dă șansa românilor să se învârtă în aceleași locuri cu șmecherii ăia mari. S-au legat ceva prietenii prin backstage-uri, prietenii care au adus contracte, colaborări etc.
Deci beneficiul e real și e cam pe toate părțile.
Crezi că, până la urmă, problema este la artistul român care se raportează la impresia asta de succes pe care o capătă pe la noi? Îmi vine în minte, repede așa, Loredana, care nu va fi niciodată cap de afiș la vreun festival mare de pe la noi, nu mai vorbim de cele din afară, dar care la nivel de ogradă proprie este percepută ca un popstar.
Nici măcar Loredana nu cred că a abandonat visul de a avea succes internațional. E ca un miraj treaba asta și nu cred că e doar la noi. Orice artist muzical cred că se visează în L.A., într-o sală de ședințe de la o mare casă de discuri, iscălind un contract cu un avans din ăla cu multe zerouri. E normal. Ăsta e mirajul care atrage fluturele spre lumânare.
Doar că, să faci din auto-exportul tău ca artist un scop în sine, presupune foarte mulți bani cu care să pleci la drum. Bani care să-ți ajute cu promovarea, cu desele și (la început) total sterliele plecări în străinătate, cu plata unei echipe de mercenari profesioniști într-ale industriei. Admițând că ai purcoiul ăsta de bani și admițând că lucrurile se leagă repejor, s-ar putea ca succesul internațional să fie unul extrem de scurt, pentru că el s-a întâmplat fără alea zece mii de ore ale lui Malcolm Gladwell. Și atunci succesul nu poate fi gestionat în niciun caz și ți se evaporă mai repede decât poți înțelege.
Cred cu tărie că succesul în ograda proprie este un pas absolut necesar pentru succesul internațional. Și mai cred că nu toți artiștii care au succes în țara lor sunt în stare să aibă succes internațional. E mult de vorbit pe tema asta.
Ce crezi că ne lipsește de nu putem să aruncăm și noi pe piața muzicală internațională mai multe nume cu amprentă? Este teama de-a vrea mai mult, teama cu care istoria ne-a biciuit de-o veșnicie parcă sau autosuficiența asta și mirajul succesului local?
Ce înseamnă nume cu amprentă? Foarte interesant termenul ăsta. Nume cu amprentă înseamnă, de fapt, un nume care să-și pună amprenta definitiv și iremediabil asupra muzicii mondiale. Pentru că, altfel, am avut și noi “campionii noștri”, chiar dacă unii nu-s deloc cunoscuți la noi în patrie. Există artiști de jazz, de metal, de world music, de neo-classical care sunt considerați șmecheri pe felia lor. Artiști care au schimbat percepții despre țara noastră, care au lansat propriile curente muzicale. Nume ca JazzyBit, Marius Mihalache, Damian Drăghici, Negură Bunget, Lucian Ban, Alex Cotoi, Inna – astea sunt nume de artiști destul de mari pe plan internațional.
Ce trebuie să înțelegem noi este că, pentru a avea și noi niște Rolling Stones ai noștri, avem nevoie de niște ani în care industria muzicală să funcționeze în același sistem ca al lor, adică în ăla capitalist. Noi abia de câțiva ani reușim să avem trăsăturile de bază ale unei industrii. Unde mai pui că, între timp, s-a sucit și paradigma, adică e mult mai greu acum să creezi un superstar internațional care să rămână în mentalul colectiv pentru mulți ani (un “nume cu amprentă”) decât era acum 50, 40, 30, 20, ba chiar 10 ani.
E clar, ești un pasionat de muzică și de cam tot ce ține de ea, o mănânci pe pâine cum s-ar zice. Chiar, cum ar arăta dejunul tău dacă în borcanele din cămară ai avea doar muzică? Ce ar ține oare locul, să zicem, untului ăla gras, de calitate, ce se topește pe felia de pâine proaspăt scoasă din prăjitor?
Ce ascult eu la mine acasă, atunci când ascult muzică pentru mine. Păi asta e ușoară. Uite, ultimele plăci ascultate, pe care încă nu le-am pus înapoi pe raft sunt, în ordine cronologică: Louie Bellson and His Big Band, Tony Bennett Sings… More Great Rodgers & Hart, Mark Knopfler – “Local Hero”, Babyface – “Lovers”, Joseph Haydn – Konzert fuer Cemballo Und Orchester C-Dur.
Muzica pe care nu am auzit-o niciodată n-ar trebui să sune în vreun fel anume… Ar trebui să fie sentiment pur, crud, apăsător. Să izvorască din neputința de a mai tăcea. Să se revolte, să unească, să dărâme. Să fie deșteaptă și modestă, sinceră și total neașteptată.
Românul este maestru în arta hate-ărelii, iar când pășește pe această cale se transformă într-un fanatic. Crezi că o legătura mai strânsă între oamenii cu aceleași pasiuni, chiar dacă nu neapărat cu aceleași interese, ar ajuta la o dezvoltare mai sănătoasă a scenei muzicale de la noi? Nu știu, poate o să exagerez puțin, însă, vezi posibilă o colaborare între o trupă de metal extrem și studioul de înregistrări al lui Smiley?
Exemplul pe care îl dai e foarte mișto, pentru că Smiley chiar a dezvoltat o latură undeground a HaHaHa Production, care se numește Uninvited și care este axată strict pe proiecte care nu-s mainstream. Deci da, se poate. Iar ăsta e un semn foarte bun. Până de curând ura asta a unora pe ceilalți, în care “unii” și “ceilalți” sunt termeni care se pot înlocui cam cu orice fel de etichetă din industria muzicală era cea mai clară dovadă de imaturitate a industriei noastre muzicale. Ultimii ani au adus mai multă pace între genuri, o mai bună înțelegere a ideii că, înainte de orice, sunt toți artiști din aceeași industrie. Deci hatereala, acum, e doar apanajul publicului. În industrie lucrurile sunt mult mai ok decât erau în trecut.
Ce muzică simți că s-ar potrivi pe fundalul actualei situații social-politice a României?
De câțiva ani mă întreb de ce nu e punk-ul din nou la putere. Da’ punk-ul ăla supărat, cum era punk-ul pe străzile unei Anglii aduse aproape de colaps. (zâmbește)
Ce artiști, în viziunea ta, ar ‘băga’ la primul festival ‘cu nume’ de pe Marte?
Ar fi pe bilete sau mocangeală făcută de Primărie? (râde) Artiștii reprezentativi pentru rasa umană, din punctul meu strict personal de vedere, sunt într-o proporție covârșitoare morți. Muzica a încetat de ceva vreme să fie o artă, a devenit un bun de consum. Așa că eu aș merge pe ideea unui DJ open format, care să pună tot, de la Mozart la Tyler the Creator.
Din 2009 Dan Finţescu este manager si booking agent pentru Partydul Kiss FM. Este, de asemenea, unul din organizatorii Mastering the Music Business, cea mai mare conferință de industrie muzicală din România. Din iunie 2018 devine managerul Ad Libitum Voices iar mai apoi, din octombrie 2019 şi managerul Amadeus.
Plecând de la ideea că totul e relativ, așadar discutabil, românul are o vorbă, ‘gusturile nu se discută’. Ei bine, exista vreo diferență reală între ceea ce numim kitsch și arta pură? Sau este vorba doar despre o interpretare strict personală?
E mai rău decât atât. Diferența dintre artă și kitsch obișnuia să fie dată de judecata de valoare a unor arbitri ai eleganței, în timp ce acum e dată de bugete de marketing. Cred că o cultură generală solidă și un bun-simț inoculat din copilărie rămân cam singurele unelte pe care le poți folosi cu încredere atunci când vrei să deosebești kitsch-ul de artă. Bine, evident că îți trebuie și un spirit care să facă să se întâmple minunea tinereții fără bătrânețe.
Cum ar trebui să sune muzica pe care nu ai auzit-o niciodată? La ce instrumente ar fi cântată, despre ce ar fi ea?
Muzica pe care nu am auzit-o niciodată n-ar trebui să sune în vreun fel anume. N-ar trebui să aibă rigori, teme predilecte. Muzica pe care n-am auzit-o n-ar trebui să se încadreze în trenduri. Ar trebui să fie sentiment pur, crud, apăsător. Să izvorască din neputința de a mai tăcea. Să se revolte, să unească, să dărâme. Să fie deșteaptă și modestă, sinceră și total neașteptată.
Cel mai frumos peisaj pe care ți l-ai imaginat în momentul în care ascultai o anumită piesă?!
E ușoară asta. Era iarnă. Stăteam și fumam o țigară în mașina pe care prietenul meu cel mai bun din acei ani, Victor, abia ce împlinise vârsta să o conducă. Avuseserăm bani de un pachet de țigări, de o cola la 2 litri și de niște benzină. Afară ningea mărunt, necruțător. Era noapte. Ne târam pe străzile pustii pentru că pur și simplu n-aveam nimic mai bun făcut. Eram săraci și liberi. A început “Girl from Ipanema” a lui Stan Getz și brusc mi-am imaginat o plajă tropicală, soare, căldură, ocean. Cum ar fi fost să-mi pot permite așa ceva.
Acum am momente în care, atunci când aud “Girl from Ipanema”, închid ochii și încerc să-mi aduc aminte cum era să te plimbi pe străzi într-o noapte de iarnă, cu bani de o cola și un pachet de țigări, fără să ai nimic de făcut. Fără ca, a doua zi, să trebuiască să faci ceva anume.
Mai multe informații despre activitatea lui Dan Finţescu găsiți aici.
Cover Photo: Trupa byron, album ‘nouă’
Nicolae Baldovin