TATIANA Ernuțeanu, autor: “Trăiesc nu doar cu temeri, ci chiar cu frici paroxistice”

Aici, în mod normal, ar fi trebuit să se găsească un intro din ăla mișto care să vă facă să citiți mai departe. Dar ce să și scrii și de unde să începi când dai peste cineva a cărei pasiune depășește cuvintele? Bun, fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut “Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra”, editura Eikon 2020. Ceva cugetă în mine privind către sensul artistic al Tatianei, de aici și acest interviu.

Hello! Îți mai amintești momentul în care poezia și-a formulat primele intenții de a scoate capul la lumină?

Eram într-o cameră de cămin, în Regie, într-o seară, fără colegele de cameră. Eram studentă anul I la Litere. Eram în acea etapă a tânărului care suferă de specificul uneasiness existențial. Îmi amintesc, stăteam pur și simplu la masa de la geam, de unde vedeam Dâmbovița și câteva lumini difuze, în zare. Era o iarnă cu multă zăpadă, cu dimineți ca niște înserări, cu niște peisaje, chiar urbane, nesfârșite. Pe masă erau obiecte aparțind celor 4 gagici care locuiam în cameră, 4 firi complet diferite, obligate să-și împartă intimitatea. Nu era nimic rău în asta, era o lecție de adaptare. Și mă uitam cum conviețuiau acolo pe masa aia lungă și cana cu cafea rece 3 în 1, și lacul de unghii, și oglinda, și niște coli, și un portmoneu și un borcan cu dulceață și niște firimituri de la prânz, care nu ne deranjaseră pe niciuna… Era o odă sleazy rock star pe masa aia. Și am simțit că vreau să imersez realitatea aia în câteva rânduri. A ieșit ceva de care, la vremea respectivă, am fost aproape mulțumită. Apoi, am început să merg la barul de la mezaninul Universității, unde citea Pitiș, dar și alți tineri iubitori de poezie. Îmi plăceau fumul ăla de țigară gros ca un blur al lui Lynch, mirosul de alcool, atmosfera aia boemă, nu boemă cabotină, mesele din lemn puțin năclăioase, spațiul labirintal, acel sentiment al neprevăzutului bun pe care îl anticipai cât timp stăteai acolo. Nu existau smartphone, rețele, cine avea un calculator de ăla imens era rege, contextul de atunci, pe care firește că nostalgia mea îl idealizează, dimensiona altfel relațiile, preocupările, modalitățile de a-ți petrece timpul.

Trecând peste ce ar putea scrie cineva pe la noi despre poezia ta, știi cum se zice, primul critic e chiar artistul. Cum ar suna un scurt review al poeziei tale din mâna ta?

E întrebarea aia de care fug mereu. Care e plină de subiectivitatea omului în cauză, care nu poate fi deloc relativizată detașat. E ca întrebarea aia ‘ce-ți place la tine’. Și parcă de fiecare dată îți place altceva sau uneori nimic. Ce pot să spun ar fi că e o poezie onestă, cum grano salis, autoironie, justificată, o simbioză între ce am văzut, auzit, simțit, trăit. Stilul meu auctorial e cât se poate de translucid.

Dacă o poezie de-a ta te-ar opri pe stradă, ce crezi că ți-ar zice? Te-ar recunoaște? V-ați împrieteni? Ați vorbi despre…

Te-am văzut înainte să cobor în stație. Eram sigură că tu ești. Tot așa?
Tot așa!
Tot prin Macondo?
Tot!
Măi, da’ acu’ doi ani nu aveai gropiță în barbă… sau mă înșel…
N-aveam, așa-i. M-am trezit cu ea, nici eu nu știu mai multe.
În rest, ești la fel, gura mare, skinny, ochi triști, același mers ezitant, unghiile tot roase, la fel de eterică și imatură. Tot același număr de telefon?
Da.
Te sun zilele astea să te scot la un parfait!

Există artiști din alte zone de exprimare care te inspiră sau de care te simți cumva legată, atrasă?

Oh, da! Sunt regizori, muzicieni, sculptori, artiști plastici, designeri. Îmi plac mult realismul magic al lui Julio Medem, atmosfera lui Rohmer, femeile lui Bertolucci, scrierea pulp-onirică a lui Bolaño, subculturile din Berlinul de Vest, cu pleiada de artiști controversați, dezabuzați, dar atât de capabili să remapeze reperele în artă, Giacometti, vocea canaille a lui Marlene Dietrich, Robert Montgomery, Samuel Barber, costume designer-ul Anthonny Powell. Îi notez aici, neurmărind o ordine, o legătură, devenind așa o chestie eteroclită, dar care mă devoalează. Dead Combo music, picturile lui Chagall, Kenne Gregoire, Tinderstick, Califano, Francoise Hardy, Ornella Vanoni, Depeche Mode… Toate numele astea și multe altele au lăsat ceva în mine.

Mai există în conștiința artistului gândul ăsta de a crea pentru posteritate?

Lumea s-a schimbat și eu nu țin pasul cu ea. E ca la Bolaño, realitatea se mișcă prea repede și eu n-am ritmul ei. Nu mai cunosc oamenii. Nu mai știu cât din ei e eșafodaj autoconstruit, cât e cabotinism, cât e filosofie new-age și imprinting din cărțile de self-help, cât e nevoia de a polariza, cât mai e sinceritate față de nevoile lor reale, cât de scindat e sinele fiecăruia și în ce direcții. Așa că devine dificil să mă mai hazardez în a mai statua ceva. Dar, da, o să spun ceva. Cred că sunt și cei care au acest deziderat, sunt și cei care sunt mânați de un foarte futur proche. Și până la urmă, să pleci cu acest scop nu e foarte realist, pentru că lucrarea ta trebuie să fie girată de ceilalți, ca să rămână. Nu ține de tine. De tine ține să-ți asculți vocea literară/muzicală/artistică, whatever și, apoi, dacă decizi să o arunci în lume, să păstrezi conștiința impredictibilității, în ambele poluri. Realitatea a probat că cei care au rămas în posteritate, adevărații artiști, nu și-au propus asta, a fost doar vocație, implicit, dorința de a și-o împlini. Știu câțiva scriitori care au fost la un pas mic, mic, de Nobel, având în spate zeci de romane, care au rupt și l-au ratat la mustață, dar nicio dezamăgire care să îi facă să se oprească. Și aici eu numesc vocația, neputința aia de a stopa ceva din tine care vrea să ia formă.

o plăcere infantilă și pură. târaște-mă. nimic nu e în control. control e doar în java. pauză pe emoțional, suc de ananas prelins pe picioare, călduț, un pulover cu un fir dus și de unde am vânătaia asta pe gleznă. glezna nu e aia care a călcat strâmb, că de asta am grijă întotdeauna. Freud m-a mințit ieri. mi-a spus că nimic din ce vine de la alții nu-mi rămâne. că e ca și cum cerni printr-o sită. Freud nu știe că dacă faci sex cu cineva îți rămâne o particulă din ADN-ul celuilalt. dacă!
pe mine trebuie să mă dau afară din mine. pe celălalt trebuie să-l las să se miște prin mine. orașul e mic, o familie de vinete a fost adusă într-o casă boierească, din piață, să fie batjocorită, nu vă vindeți jucăriile și câtă apă să beau ca acum să nu-l mai conțină pe aici.
o absență poate fi prezentă, cum eu pot fi risipită pe podea. târăște-mă și virtuțile mi se vor pierde printre semafoare. sunt o femeie portabilă care știe să înghită resturi și târăște-mă. se freacă de mine tot bumbacul straielor. sub ele corpul meu fruct-pistil. peste surâsul de mâță îndestulată și până la urmă pentru-ce-și-din-ce-interes. târăște-mă. vanilie pe indie – furtună în carne. insert here! îți zic.
un bărbat mi-a zis odată că sunt un decalog. 11 e culoarea păcii.

Apare, în vreun moment, temerea asta, că arta pe care o propui, să nu fie înțeleasă?

Viața mea, în sine, este un talcioc emoțional, cu un casting splendid, din care face parte și nesiguranța. Trăiesc nu doar cu temeri, ci chiar cu frici paroxistice, care glisează de la un palier la altul. Mă pot teme de la banalități, până la chestiuni existențiale, posibile, dar puțin probabile, dar nu mă mai pot teme, de ani buni, de oameni. Au fost perioade mari de timp, când eram ruminată obsesiv de această hiperbolizată judecată a celor din jur. Eram privită aproape cum privesc unii cabinetul lui Lissitzky. Dar, după ce suferi suficient de tare, încât să simți că ai vrea aproape să te anulezi pentru a fi iubită si acceptată, apare un soi de mecanism defensiv, amestecat cu o autoimunizare și nu-ți mai pasă dacă oamenii te mai simt, dacă te mai înteleg, dacă te mai suspectează, dacă… Acum scriu cu gândul că îmi scot cititorii la o cafea, iar la o cafea, când mergi, te duci pentru plăcerea cafelei și nicio altă așteptare. Nu așteptare, nu dezamăgire!

Ești model, ești muză, ești creatoare și ești o prezență cât se poate de fascinantă. Ce ar trebui să înțeleagă oamenii despre tine și nu au reușit s-o facă până acum?

First. Îți mulțumesc. E bine ca măcar alții să te vadă așa. Eu întotdeauna m-am văzut cu câteva trepte mai jos, indiferent de unde eram cu adevărat.

Second: Ces-gens-là! Că, dacă vezi ceva care ți-ar putea părea un sac de box, să nu-ți asculți întâiul impuls și să dai. Și mai e ceva: nu sunt a room of pleasure.

un loc în care ai mai fost
într-o noapte
după ce
ai lăsat
să se vadă
ceva
ce nimeni nu știa
o ființă asemănătoare
unui om
de care
ți-ai atins obrazul
ca de o formă cunoscută
cândva
pe niște trepte
my dear, mistery
we no longer know
anything about each other
tăcerea
pe care ne-o îndesam
cu pumnii în gură
râsul tău
râsul meu
terminam
în parfum de tei
greierii de pe terasă
curtea înverzită
feliile de lămâi
din bucătărie
sunt azi
doar componente
ce atenuează distanța
dintre noi

Cum îți imaginezi evenimentul perfect, ca decor, locație, sau public, în care să îți prezinți poeziile?

Într-un cabaret din Berlin, ușor auster, ușor solicitant emoțional, cu veioză pe fiecare față de masă bordeaux, cu un public puțin insolent, puțin tandru, cald, dar nu condescendent, indiferent, dar nu glacial.

Dacă ai avea puterea să te întorci în timp și să schimbi un lucru, doar unul, eveniment istoric sau personal, indiferent de ce fel, care ar fi acela?

Sunt multe, toate cele care au dus la masacrarea unor civilizații, la decimarea lor, sclavia, Gulagul, Holocaustul. Dar tu îmi ceri unul și atunci voi spune: genocidul impotriva amerindienilor, dus de Peter Burnett, John McDougal și alții sub sloganul: “un indian bun, e un indian mort”.

Cum ar suna arta ta dacă în loc de cuvinte ai folosi note muzicale?

O distopie auditivă. Numai note muzicale, fără niciun diftong mi-ar fi greu. Îmi plac sonoritățile diftongului. Fac o paranteză. Îmi place numele Ioane, doar dacă e pronunțat în diftong. Altfel, același nume îmi repugnă. Mai am note de astea personale aberante. Îmi place roșia, dar nu sucul de roșii, îmi place sucul de portocale, dar nu pot mânca fructul. Mă întorc și zic: ar fi un song cu un mélange de sounduri: indie – rock alternativ – anii 70 italian music – un peu de Dalida – niște note înalte à la Jocelyn Pook și Natasha Ali. Oricum, ceva care are intensități foarte diferite, cu spațialități spontane.

Cum vezi și mai ales cum crezi că o să se desfășoare această călătorie a ta prin lumea artei? Unde ai vrea să te ducă?

N-am nicio ambiție, nu simt nici cea mai vagă umbră a dorinței de a demonstra vreodată ceva, nu vreau premii, nu vreau validări, nu vreau nimic mai mult decât liniștea mea interioară, pe care nu o / nu am atins-o. Tânjesc după asta. Iar drumul, drumul devine fascinant prin ideea descoperirilor.

mi-am pieptănat părul
și
te-am vorbit marți
nu erai de față
așa cum te-am și iubit
cât exercițiu 
cere un limbaj în care 
niciun semn să justifice
o eventualitate 
și totuși să stau îmbrăcată
în pardesiu așteptând
știu că duci obiectele găsite la secție, că ajuți bătrânii și că dispari
nobil
animalul meu de companie 
sunt eu
ce pot să-ți cer
de aici 
drapată în nesiguranță și pardesiu
o femeie și-a întins mâinile pe gheață
o femeie face mister
îi dau putere
înca două stații, o vamă, scurtături, un sandwich rece
sezonul căluților de mare în picioare
de la periferie se aud râsetele fecioarelor despletite

Cum arată România din sufletul tău și cum se prezintă cea din fața ochilor?

Aia din suflet e frumoasă, are un bitter-sweet, dar e și fragmentară, cu temporalități diferite, e un map emoțional, cu marcaje, unele istorice, altele creionate de personalitățile unor români pe care i-am admirat, cu peisagistică bucolică, cu muzică și lăutărească, dar și cu folclor autentic, cu mici cadre de belle époque, cu o cromatică de dată imediată, post-comunistă, cu un litoral auster dar plin de melancolie, cu barul de noapte din hotelul Internațional unde mi-am dorit toată copilăria să intru și când am crescut suficient se închisese definitiv barul, satele din Apuseni unde mi-aș fi dorit să mă nasc.

Cea din fața ochilor e ca o persoană despre care știi că ai întâlnit-o cândva, en passant, dar abia dacă o mai ții mine în memorie, d-apăi s-o mai recunoști sau să te mai deschizi în prezența ei. E o străină auto-suficientă, care crede că e îmbrăcată la modă, suficient de parfumată, de fit, suficient de cultă, de învățată, de umblată prin lume, încât nu mai e nevoie să facă ceva pentru a-și asigura aprecierea.

Ce urmează pentru tine?

Concret, urmează cel de-al doilea volum de poezie, apoi toamna și iarna, anotimpurile mele favorite și sper niște momente de pace sufletească pe care le prețuiesc din ce în ce mai tare.