Pe unde crezi că ar umbla pașii tăi dacă s-ar desprinde de tine și de tălpile de care i-ai legat nu de mult, cam de când ai crescut, ca pe niște prizonieri ai eternului prezent?
Memoria nu are culoare. Memoria este obrazul îmbujorat al bunicilor pe care-l subînţelegi din poza veche de pe peretele ăla cu candela. Acolo, lângă lada înțesată de țesături ce-ți lasă impresia că timpul are miros. Eh, știi tu, lasă! Vine așa un miros pe care nu-l înțelegi, e altfel, are un soi de extract de amintire. Oricum, dacă te uiți atent prin curte, pe sub perne, prin bucătăria de vară, o să găsești tot felul de rămășite. Sunt așa ca niște pânze foarte fine, ca și când mintea ta, ca un șarpe și ea, și-a năpârlit copilăria la întâmplare.
Te-ai așeza sub un pom, ai vrea să te-nţelegi cu vreo umbră pentru câteva ceasuri. Dar de unde?! I-au tăiat pe toți… erau uscați maică și nici fructe nu prea mai făceau.
Cum să te gândești la tine și să nu ai impresia că ai uitat ceva? Mda, fotografiile Georgianei mă încarcă cu tot soiul de, hai să le zicem întrebări, deși ele sunt mai mult regrete, gânduri iremediabile. Răni?! Nu știu. Dar le parcurgi așa cum mâna aia încrețită despletea ițele și le pregătea pentru războiul ce avea să pornească în tine.
În mijlocul întrebării, ceața este fenomenul care-ți pregătește ochii pentru Soarele ce are să sfâșie norii. Cam așa mă simt în prezența poemelor imortalizate de camera artistei. E ciudat, căci pare că le ia cu mâna dintr-un oarece suflet, le așează frumos prin împrejurimi, astfel încât rezultatul să fie o poveste cu umbre, lumini, cadre și toate astea, în cele mai profunde cuvinte nescrise.
Mai multe detalii despre Georgiana Gîrboan puteți găsi pe pagina de Facebook
Nicolae Baldovin