Paul Breazu este jurnalist, analist muzical, înfipt până peste capul său, și logica unora, în ascunzișurile sonore de pe la noi. Inițiator a tot soiul de proiecte ce se învârt în jurul acestui sit arheologic nemărginit al culturii pop din România (Batiscaf Radio, Discotecă, Arhiva de Sunet sau PARADAIZ), Paul devine un punct de reper în tălmăcirea acesteia.
Salutări, Paul! Când a apărut impulsul care a condus către ceea ce azi se numește Arhiva de Sunet? Știu că orice acțiune de acest fel pleacă de la identificarea unei nevoi. Care a fost aceasta în cazul de față?
Impulsul ăla a apărut cu un „Ce-ar fi dacă…?”, venit de la Ionuț Dulămiță, unul dintre cei trei membri ai echipei care realizează Arhiva de Sunet, alături de Mihai Lukács și cel care vă răspunde acum. De aici încolo, lucrurile au fost relativ simple. Știam că ne interesează să plasăm muzica în diverse contexte sociopolitice și să extragem din poveștile spuse de invitații noștri, fie ei muzicieni, jurnaliști, antropologi, martori etc., relația ei cu acestea, modul în care ele o produc și în care ea se lasă influențată și își exercită apoi influența.
De ce sub forma unui podcast? Să fie vorba doar despre această libertate de exprimare care la un post de radio sau pe TV poate fi, uneori, îngrădită sau chiar cenzurată?
E un proiect independent care este procesat în sensul unui podcast pentru că pur și simplu ne place acest format. Sigur, e și o formulă legată de gestionarea resurselor pe care le avem pentru a-l putea face. Ar costa mult mai mult un proiect video sau TV, de exemplu.
Cât de dificil este astăzi să convingi oamenii să se implice într-un proiect care nu este de natură, hai să zicem, comercială?
La fel de dificil ca întotdeauna, mai ales în ceea ce îi privește pe unii muzicieni cu care am vrea să stăm de vorbă. Am primit și refuzuri, am asistat și la tăceri suspecte, motivul fiind cu certitudine cel al clout-ului. Cred că, în general, artiștii cunoscuți se expun doar spațiilor cu vizibilitate mare. Mi se pare greșit, dar e alegerea lor până la urmă.
De la un punct încolo ne e destul de greu să navigăm prin propria istorie popculturală fără a scoate bâtele de baseball.
Când începe muzica să devină un fenomen social, să adauge valoare culturii din care face parte?
Aș zice că mereu a fost legată de social, de societate, reprezentând mereu unul dintre mediumurile prin care aceasta s-a exprimat. Dar, ca să fiu mai exact, ceea ce ne interesează pe mine și colegii mei din Arhiva de Sunet e mai degrabă muzica pop – într-o definire a ei foarte extinsă, ca muzică relevantă social, deopotrivă temporal și contextual. Prin ea și mitologiile construite în jurul ei încercăm să „citim” felul în care socialul și politicul au lucrat în diverse timpuri.
Putem vorbi și la noi de câteva episoade din acestea în care muzica a creat o anumită emulație, a pus puțin sângele în mișcare. De ce nu reușim să facem din acest soi de atitudine o constantă? Unde ne pierdem?
A reușit să facă asta aproape întotdeauna, dar accentul ar putea să cadă cel mai intens pentru noi pe anii ‘90. E un deceniu important în poveștile pe care încercăm să le culegem și să le spunem cu Arhiva de Sunet. Sunt anii în care vechea generație a fost nevoită să se repoziționeze, recicleze, resusciteze, autovalideze pentru a reuși să rămână semnificantă – apar noi mituri ale rezistenței culturale în comunism, mai ales în aria rockului, apar noi schisme, apar perdanții și câștigătorii. Dar sunt totodată și anii unei explozii de energie sub- și contraculturală. Noua generație încearcă să ocupe spații, să fie vizibilă, să marcheze teritoriul. Anii ‘90 sunt, în același timp, și deceniul în care, mai ales către finalul său, apare industria muzicală.
Revenind puțin, această nouă serie de 8 episoade a podcast-ului Arhiva de Sunet se apleacă exclusiv către cultura pop a orașului Timișoara, care, desigur, este un pol important în cultura modernă românească. Există vreo posibilitate ca seriile viitoare să se îndrepte către alte orașe?
Cu siguranță. Ideea de a vorbi despre anumite zone în care s-au întâmplat, la un moment dat, lucruri relevante pentru ceea ce vrea să spună Arhiva de Sunet este una. Ne gândim la o serie despre subculturile punk din Craiova, la alta despre cele rave din zona Clujului. La una despre dance pop-ul constănțean.
Dacă muzica din prezent ar privi către ea în trecut, crezi că ar simți vreo urmă de maturizare? Se simte în exprimarea ei, knowhow-ul acela pe care trecerea timpului îl aduce cu sine sau e chiar mai împiedicată ca în primii ani de viață, ca să zic așa?
Cred că în cultura pop de aici există o problemă a continuumului, una apărută în amintiții ani ‘90. Ruptura aceea întâmplată odată cu disoluția vechiului regim și înlocuirea lui cu altul a fost mult prea dură, prea revanșardă, prea distructivă. Brusc, aproape tot ce se produsese înainte devenea gunoi, un gunoi absolut, bun de aruncat în malaxorul istoriilor numai bune de uitat. Sigur, problematica asta a continuumului în pop poate fi și o pistă falsă – evident că se poate vorbi și de fracturi pe acest traseu –, dar ceea ce s-a întâmplat atunci cu taxarea pop-ului ca irelevant, cu repudierea lui elitistă, cu rescrierea unor istorii în limbaj mitologic, cu împărțirea muzicii între genuri „rezistente” și genuri „colaboraționiste” a produs mai degrabă o sumă de relații toxice în acest continuum. Așa se face că de la un punct încolo ne e destul de greu să navigăm prin propria istorie popculturală fără a scoate bâtele de baseball.
Ce rezonanță ar trebui să aibă podcastul Arhiva de Sunet: Timișoara în rândul tinerilor? Ce ar trebui făcut, totuși, ca genul acesta de acțiuni ce lămuresc cumva anumite aspecte ale trecutului, să rezoneze cu o generație pentru care istoria este doar o altă formă de prezent, una ce nu este a lor și care, prin urmare, nu produce interes?
Cred că trecutul recent rămâne interesant până și pentru tineri, în pofida reflexelor noastre de a crede altceva. Mai în glumă, mai în serios, mă gândesc la faptul că Billie Eilish a pozat anul acesta pentru Vogue-ul britanic cu „un look clasic pin-up, inspirat de Betty Brosmer”. Ei, bine, dacă Gen Z poate face click la Betty Brosmer într-un corset vintage, nu văd de ce n-ar face-o și la formația Phoenix plimbându-se pe străzile Timișoarei în cojoace mițoase. Să nu ne luăm totuși prea în serios, nu încercăm să lămurim aspecte ale trecutului, ci să spunem niște povești despre muzică pop și societate.
Ne poți dezvălui o întâmplare mai ‘altfel’ petrecută în jurul Arhivei de Sunet?
Sigur, una foarte recentă. După publicarea primului episod al sezonului dedicat orașului Timișoara s-a produs un mic maelstrom pe social media și-n presa locală pentru viziunea iconoclastă și a unui termen nefericit ales de un invitat la adresa formației Phoenix. Motiv pentru care au apărut imediat acele bâte de baseball de care vorbeam mai devreme. Cum spuneam, e dificilă abordarea unor astfel de mitologii în perspectivă critică. Dar, în același timp, e necesar.
Mai jos puteţi asculta cel mai recent episod al podcastului Arhiva de Sunet:
Urmăriți Arhiva de Sunet pe:
Instagram | Facebook | Youtube | Spotify
Nicolae Baldovin