“Când mă apropii de groapă câteodată, îmi este frică. Dar frica este în mine. Când lucrez și pereții gropii mă înconjoară, mă simt prins, înghesuit și simt că mă sufoc. Uneori stau și 10 ore în groapă și crede-mă, mă simt ca un mort în propriul mormânt…”
Salutare! În primul rând, ce anume ți-a dat impulsul acesta creator? De ce sculptura? Crezi că fiecare om are cumva o chemare a sa?
Răspund cu o întrebare: CINE mi-a dat acest impuls creator? Pot zice simplu: există în mine de când m-am născut! De ce sculptura? Este cel mai intim limbaj/cod/mod de exprimare și apropiat de acest impuls interior; limbaj care se aseamănă foarte mult cu poezia, o concentrare de idei, simboluri, sentimente într-un singur vers. Sau ca un cântăreț de muzică care cu o octavă te face să plângi. Exact asta simt și în limbajul sculpturii. Astfel, într-o singură formă adun, de exemplu, toată suferința lumii sau toată bucuria copiilor mei, depinde ce îmi spune vocea mea interioară. Cred că fiecare om are o chemare, se naște pentru un scop. De exemplu, Nea Ion, se naște țăran și dobândește patru copii. Unul din ei este bețiv și puturos și are copii cu Safta, iar unul din copiii lor devine potcovar. Acesta la rândul lui are copii și unul din ei devine un miracol al societății- un Brâncuși,un Mozart, un Van Gogh! Așa că vedeți… toți ne naștem cu un scop. Nu-i așa că te simți fantastic făcând parte din motorul apariției MIRACOLULUI?
Din câte am discutat împreună, sculptura ta este rodul unei tehnici mai puțin obișnuite. Ne poți oferi mai multe detalii despre acest mod de a lucra în negativ?
Eu numesc acest procedeu ” În Groapă ”. Tehnica este „simplă”, sap o groapă (mica/mare depinde de mărimea lucrării) și gândesc că ce este convex devine concav și invers, ce este concav devine convex. Văd formele pozitive în negativ și invers! E simplu, oricine poate face asta, cu puțină îndemânare o poți face și tu. Dar vezi, pământul este foarte dur, nu te lasă să îl mutilezi, să distrugi viața lui. Intervențiile mele sunt umile ca să nu distrug esența, mesajul, ADN-ul lui. Când mă apropii de groapă câteodată, îmi este frică. Dar frica este în mine. Când lucrez și pereții gropii mă înconjoară, mă simt prins, înghesuit și simt că mă sufoc. Uneori stau și 10 ore în groapă și crede-mă, mă simt ca un mort în propriul mormânt, și atunci trebuie să depășesc anumite limite umane fizice și psihice. Sunt ca un sportiv de performanță care, la final, de multe ori trebuie să își folosească ultima fărâmă de energie ca să învingă.
Mi-a plăcut, îmi place, ador să fac portret. Este cea mai dificilă temă, dacă alegi să faci sculptura. În acel volum mic și compresat se află toată esența lumii. Acolo găsești toate răspunsurile pe care le vrei și îți dorești să le afli. Lucrul în groapă îmi oferă șansa să intru în inima, în centrul portretului (al universului) și să construiesc forma din interior în exterior, să spațializez volumele, fără a vizualiza ce poate să iasă, să le controlez numai din interiorul lor. Simt starea specială pe care o au volumele. Ce este fain este că nu mai am control vizual asupra formelor, ca un sculptor tradițional și asta mă excită grozav. Nu există teamă, frică că greșesc. Un lucru util este că nu mai dețin controlul asupra volumelor din exterior, ci numai din interior. De ce? Ce este controlul? De exemplu, când modelez un portret în stil clasic, de multe ori țin cont de tot ce am învățat în școala (asta înseamnă tradiție, profesori, repere importante rămase în istoria artei) și aplic involuntar, fără să vreau, automat pe formă o anumită tehnică sau o relație, un raport, între două sau mai multe volume. Să spunem că era ceva ce mă impresiona la tehnica de modelaj a lui Giacometti și fără să vreau aplicam în lucrările mele, iar mai demult asta mă frustra, mă enerva. Toată lumea îmi spunea că sunt Gorduz sau Giacometti. Lucrând în groapă, acum nimeni nu-mi mai spune și nu mai îndrumă în ceea ce fac. Sunt eu cu mine însămi, sunt eu cu lopata și pământul și cu soarele arzător deasupra mea. Și crede–mă, nu este foarte ușor să scoți și să cioplești tone întregi de pământ, tare ca betonul, cu 40 de grade deasupra capului. Dar am o fericire, o nebunie cum mi-a spus un vecin, pe care nu o pot descrie niciodată în cuvinte. Mă simt EU.
Crezi că arta mai are puterea de a produce schimbări, de orice fel, într-o societate îndreptată mai mult înspre un trai cât mai simplu?
Da, are. Un artist autentic produce cu siguranță schimbare. În România însă sunt numai o mână de oameni care văd asta. În rest? Pentru ca arta să producă schimbare, are nevoie de bani. Cunosc mulți artiști care sunt implicați în direcția socială-activistă, dar cine îi aude?! Ai nevoie de bani să poți face artă de calitate și să poți schimba ceva. Ai nevoie de bani pentru o anumită unealtă care costă 1000 euro sau ai nevoie de bani să plătești unul-două ajutoare care să care sau să prepare material pentru turnat. Momentan, încă avem nevoie de supermarketuri, shaormerii, spații de birouri, case de 80000 euro sau blocuri rezidențiale de unde ne vedem și ne salutăm de la fereastră. Când se va termina această nebunie care ține –uite de 30 de ani- România o să aibă nevoie și de împlinirea sufletului prin artă. Eu, ca și colegii mei, ne facem ACUM/AZI datoria și lucrăm așa cum putem, oferind țării hrana sufletului. Depinde de țară când va dori să primească acest dar al nostru, azi sau mâine sau peste 50, 100, 1000 de ani, nu știu. Statutul de artist este momentan refuzat de mulți oameni. Atunci când vrei să vinzi o lucrare sau să onorezi o comandă, nu te mai semnezi mândru sculptor, ci te semnezi PFA sau Bursucul S.R.L. De ce nu mă mai pot semna cu mândrie sculptor și trebuie să mă numesc SRL?
Cât de dificil este de realizat o expoziție de sculptură? Mă refer aici atât la dorința și bucuria publicului, cât și la ceea ce ține de logistică.
Cum am spus și mai sus, pentru a face lucrări de artă ai nevoie de bani. La fel ai nevoie de bani și pentru realizarea unei expoziții, fie ea de sculptură, pictură, instalație, performance, video, fotografie. Eu îmi fac socoteala așa: familia mea îmi cere atât (ea este prioritară ca resurse, timp), familiile mele de albine îmi cer atât, lucrările mele îmi cer atât, ținând cont că eu nu vând sculptură decât foarte rar.
Personal, mă obosește tare mult organizarea unei expoziții. Aceasta solicită energie, timp de a face rost de bani pentru transportul lucrărilor, plata pentru oamenii care mă ajută să deplasez sculpturile, panotarea lor și interacțiunea cu oamenii pe care nu îi cunosc și pe care trebuie să îi conving de unele aspecte ale showului etc. Singurul lucru fain în toată povestea asta este colaborarea și comunicarea cu curatorul și managerul de galerie, centru cultural sau muzeu. Învăț foarte multe lucruri de la ei și mă gândesc că și ei de la mine, poate?! Nu știu.
Publicul? Care public? De 30 de ani suntem aceleași persoane care ne plimbăm de la o galerie sau muzeu la altul, ne salutăm, ne vorbim. Cred că publicul în București numără cam 1500-2000 de oameni constanți, artiști tineri și bătrâni, câțiva doctori, colecționari (puțini), o mână de poeți, scriitori și pişcotarii, bineînțeles. Cunosc în general toate chipurile lor. Mai dispare unul sau doi și aflăm îngroziți că a mai murit unul sau ca sunt plecați la o Bienală la o expoziție în afara țării (și ne bucurăm de reușita lor sau nu). Sincer, nu știu cum supraviețuiesc galeriile în București. Nu știu dacă o să apuc să văd vreodată la un muzeu de artă contemporană sau la o galerie de artă, un număr mare, impresionant de persoane venite să viziteze expoziția. Nu știu dacă o expoziție poate să adune un public la fel de numeros cât ar putea strânge un concert de muzică la Sala Polivalentă, spre exemplu. Asta e… e groaznic! Poate dacă am fi toți de valoarea –cota lui Brâncuși sau Ghenie, iar mass-media ar putea să spună publicului: Uiteee, artistul ăsta, vinde cu 3 milioane de euro o lucrare, o creație…vezi…este un geniu, are valoare, atunci da, poate că oamenii s-ar înghesui să vizioneze expoziția lui. Dar oare numai puterea banului oferă garanția faptului că un artist este valoros? La noi răspunsul este cu siguranță, da!
Există artiști din alte zone de exprimare care te inspiră sau de care te simți cumva legat, atras?
Până acum câțiva ani erau foarte mulți. Îmi place să văd cum se dezvolta cei vechi și să descopăr alții noi. Dar acum nu mă mai inspiră niciunul. Nu mai am nevoie de aceste ingrediente pentru că nu îmi mai aparțin. Nu caut originalitate, doar doresc să mă regăsesc pe mine, să știu cine sunt eu și ce limite am.
Ce crezi că lipsește artistului pentru a trăi din artă mai mult decât prin artă?
Cred că lipsește un sistem foarte bine pus la punct între artiști, curatori, manageri culturali pe deoparte și cei care dețin banii (colecționari, case de licitații, oameni de afaceri, intelectuali). Este simplu. Dar momentan încă nu se poate realiza acest lucru, pe deoparte nu exista o comunicare reală, pozitivă între noi, cei care activăm în domeniul artei, datorită orgoliilor și invidiilor, lucrurilor mărunte care, vai!, ne țin pe loc de 30 de ani și puținătatea celor din a doua categorie. E foarte greu pentru ei să țină pasul când sunt asaltați de artiști din toate părțile, care le cer sprijinul prin donații și sponsorizări. Poate pe moment e ok, dar nu pe termen lung. Recunosc că trebuie să fie concurență între galerii, altfel nu ar apărea calitatea. Dar momentan încă nu e nimic construit pentru toată breasla.
Ce unelte folosești pentru a-ți pune în practică conceptul artistic? Există unelte speciale sau ți le confecționezi în funcție de necesități?
Sculptura mea este în general mare, masivă și grea. A trebuit să îmi construiesc singur o macara, care să mă ajute să ridic piesele, un cărucior cu ajutorul căruia să le pot transporta și tot felul de unelte care mă ajută la ușurarea greutății. Asta nu m-a ajutat să scap de sciatică sau reumatism (râde). În groapă lucrez cu hârlețul, lopata, târnăcopul, lingura de lemn, scoabe, crengi, furculiță, ce îmi vine la îndemână. Nu am vreun instrument special anume. Important este cum ”ataci” forma; obligatoriu cu inima. Dacă nu ai o stare care să poata fi transmisă prin mâna ta, unealta ta, degeaba.
“Când pierd legătura cu mine însumi, cu interiorul meu, atunci nu mai simt forma. Dacă eu nu știu ce este dincolo, atunci forma aceea este goală, seacă, pierdută.”
Care a fost cea mai “încărcată” (cea mai plină de emoție, care a stârnit ceva la nivel personal) lucrare a ta?
În general, încerc să încarc cu o anumită stare formele mele. Dacă ele sunt seci le distrug. E simplu. Dar totuși, pot spune că cea mai complexă lucrare a mea din toate punctele de vedere este portretul Ramonei (soția mea). Așa s-a nimerit. (râde) Lucrarea e compusă din patru piese, din beton, mari, înalte, cea mai înaltă având 4m, iar cea mai grea având 450kg. Am studiat mult portretul separat, cu schițe și studii dedicate ei. Am fost ca un actor care își studiază personajul. A trebuit să înțeleg starea formelor ei ca să o pot simți și apoi defini, altfel de cum o cunosc în viața de zi cu zi. Când am prins acel fior viu în inima mea, m-am apucat de treabă. Nu a fost ușor să mențin această stare specială în mine, pe tot parcursul procesului de lucru, timp de două luni. Am stat cu inima trează tot timpul. Și după ce am terminat piesele, am stat o săptămână liniștit. Eram epuizat psihic și fizic. Am dat tot ce a fost mai bun din mine.
Pentru mine nu sala de expoziție sau vernisajul este important (ar fi fain să fac artă și să nu expun), ci procesul de schimbare și de descoperire prin care trec în timpul lucrului, emoțiile pe care le trăiesc, limitele pe care trebuie să le depășesc în groapa mea. Acolo este show-ul meu, nu în altă parte.
Care e cel mai mare impediment ce poate apărea atunci când o lucrare începe deja să prindă contur în mintea ta? Nu știu, să zicem vremea de afară sau trebuie să intri într-o stare anume de lucru…
Când pierd legătura cu mine însumi, cu interiorul meu, atunci nu mai simt forma. Nu mai văd ce se află dincolo de acea suprafață a volumului cu care privitorul intră în contact. Dacă eu nu știu ce este dincolo, atunci forma aceea este goală, seacă, pierdută.
Mai există în conștiința artistului gândul ăsta de a crea pentru posteritate?
Pentru mine este obligatoriu. Este o datorie. Eu simt că generația mea pregătește (prin lucrările sale și continuă o tradiție de mii de ani) ușor o altă generație de sculptori care, la rândul ei, pregătește alta și dacă Dumnezeu dorește, va face posibilă apariția acelui MIRACOL de care am vorbit la început. Sincer, mi-ar face mare plăcere să-l cunosc. Dar ce este sigur- îl voi cunoaște în Rai!
Susține Cultartes pe Patreon
Nicolae Baldovin
Latest posts by Nicolae Baldovin (see all)
- Descoperă Kenosis, universul în care lemnul prinde un alt soi de rădăcini - November 29, 2024
- Sivert Høyem pe scena ARTmania 2025, în Piața Mare din Sibiu - November 29, 2024