Guest Post by Maria Bianca Măntăluță
Irina Margareta Nistor a spus despre ‘Frânturi de femeie‘ că îți frânge inima. Pare o introducere potrivită. E un film regizat de Kornél Mundruczó, cu un scenariu de Kata Wéber, după experiența proprie a pierderii unei sarcini.
Am aflat de altfel de pe Instagramul Vanessei Kirby (because I’m a true fan), că una din patru femei trece printr-o pierdere de sarcină. Să facem un scurt exercițiu de imaginație. Cu câte femei ne întâlnim într-o zi? Trecem pe lângă 7 pe stradă, mai sunt 10 în autobuz în drum spre muncă, avem încă 4 colege, așteptăm după 3 la coadă la supermarket, casiera e și ea tot femeie. 20? 25? Una din patru. Pe lângă câte frânturi de femei trecem zilnic? E o traumă despre care se vorbește poate prea puțin. Despre care cuvintele spun, poate, prea puțin.
Am citit cronici și păreri împărțite despre film. Personal mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Și nu numai pentru că îmi place Vanessa Kirby de când am văzut-o în The Crown, deși poate și asta a contribuit. Mi-a plăcut Ellen Burstyn la 88 de ani, în rolul de mamă, a cărei suferință se revarsă peste cea a fiicei, în valuri uneori autoritare, alteori intrusive, pe alocuri crude de-a binelea. Mi-au plăcut trăirile pe care filmul nu le articulează, demonstrativ, cu subiect și predicat, în cazul niciunuia dintre personaje. Și răspunsurile pe care nu le oferă. Ce se întâmplă cu Sean? Care e experiența moașei? E secvența din final reală sau ba? De ce alegerea unei nașteri acasă? Deși aici am propriul răspuns. E vorba de o autonomie – ”I wanted the baby to decide when she wanted to come” – pe care Martha vrea să i-o ofere propriei fiice nenăscute, încă din primul moment și care contrastează cu relația dintre ea și propria ei mamă.
L-am văzut de două ori în două sau trei săptămâni, de-o parte și de alta a unei pierderi personale. Prima dată mai cu emoție, a doua oară cu mai multă atenție. E un film care curge ca apa pe sub motivul constat al podului. E fluid și organic, cel puțin pentru primele două treimi, chiar dacă unele scene sunt coreografic regizate. Se mișcă parcă, din inerție, ca Martha sau de fapt, odată cu ea, împreună cu ea.
Filmul își prezintă personajele cu empatie, dar fără a cădea în capcana de a încerca să le facă plăcute, simpatice. Nici Martha (Vanessa Kirby), nici partenerul ei, Sean (Shia LaBeouf), nici mama ei, Elizabeth (Ellen Burstyn) nu au nimic ieșit din comun, nu etalează nicio trăsătură de caracter din galeria marilor calități umane. Sunt un cuplu ce așteaptă un copil. El constructor, ea, într-un job de birou, nenumit, dar bine plătit. Ne place să ne ”regăsim” în Căpitanul America, în Superman, în Wonder Woman sau Cat Woman sau orice woman in a suit, dar adevărul e că suntem exact ca personajele din filmul ăsta, cu care e uneori greu să empatizezi, pentru că nu sunt nobile, eroi, martiri, curajoși și neînfricați. Bine ar fi totuși să nu fim personajul feminin care o întâlnește pe Martha în supermarket și să evităm pe cât posibil ieșiri inconfortabile și ostentative, ca în cazul respectiv. Doar zic, că am tot văzut exemple.
Filmul conturează de la început statutul social al celor doi parteneri și nemulțumirea mamei în privința partenerului ales de fiica ei. Se deschide cu descrierea directă a personajului feminin, ”Martha’s fine. She’s always fine”, care o urmărește ca o umbră până la final. Și apoi cu o scenă continuă, de peste 20 de minute a unei nașteri acasă. Viscerală, inconfortabilă, necosmetizată, dinamică, emoționantă, al cărei deznodământ, deși anunțat încă din titlu, se crapă ca o rană, ca un hău.
Nou născuta moare. Fără cauză. Fără vinovat. Doar moare.
Cele trei personaje suferă în ritmuri diferite, în direcții diferite. Devin ursuzi, răutăcioși, nu mai găsesc o metodă comună de dialog, pentru că suferința fiecăruia are alt limbaj sau nu are deloc. Nu sunt personaje plăcute, care să producă milă. Durerea nu îi înnobilează, nu îi transformă în martiri, în figuri înțelepte, sfătoase și blânde. Îi asmute mai degrabă unul împotriva celuilalt. Apar reproșuri, apar refulări nervoase. Se manifestă bizar, uneori ilogic, alteori cu cruzime, cu violență, cu lipsă de empatie. Comportamentele lor nu sunt explicate. Conflicte, până atunci mute, ies la suprafață; conflictul între generații, între mamă și fiică. Între clasele sociale, între Elizabeth si Sean.
Martha nu plânge, nu se tânguie, nu jelește. Corpul ei poartă semnele unei nașteri. Durerea ei e mută sau mai bine zis, fără sonor. O privești ca pe un program TV, al cărui volum e la minimum, pentru că e mijlocul nopții și nu vrei să-ți trezești părinții. Și te chinui să înțelegi dialogul, dar sonorul e atât de scăzut încât nu prinzi decât frânturi de fraze și te frustrează. Așa e și durerea Marthei, e închisă, conținută, intrinsecă și frustrantă chiar și pentru privitori, după unele comentarii. E o suferință care trece de limitele suportabilului și rămâne suspendată deasupra întregii ei existențe, lăsând-o alienată. Sean, pe de altă parte, revine la vicii vechi. Își manifestă suferința zgomotos, abuziv (fără o aluzie directă la acuzațiile la adresa actorului) și suferința lui nu e cu nimic mai prejos decât a ei. Ba chiar mi se pare că îl pune într-o poziție vulnerabilă și asta e important pentru personajul lui.
Scena procesului: deși criticată și nu pe de-a-ntregul realistă, e necesară totuși pentru a arăta cum durerea e molipsitoare, atrage după sine mai multă durere. Tragedia se infiltrează în viețile tuturor și le erodează. Sunt toți victime, iar justiția le tratează atât pe moașă, cât și pe Martha ca pe vinovați. Însăși ideea de a pune un preț, o sumă compensatorie pierderii unui copil, e crudă. Apoi, tot procesul își înfige adânc ghearele obiective și în sufletul Marthei, și în cel al moașei, fără a putea aduce rezolvare.
Am vorbit până acum doar despre personaje și fir narativ, de multe ori fragmentat, și deloc despre cinematografie, coloană sonoră, regizor. ”Frânturi de femeie” e un film dus în spate de cei trei actori, patru cu tot cu Molly Parker, în rolul moașei, dar, în special, de Vanessa Kirby. Camera îi urmărește pe ei, pe ea, mai ales. Chipul, profilul, degetele, oja neagră de pe unghii, părul răvășit, gesturile, expresiile sau lipsa lor. Se creează o intimitate între camera de filmat, film, personaje și privitor, care, deși nu are acces la suferința alienată, nemișcată a Marthei, nu se simte ca un intrus. Scenariul e pe alocuri încărcat cu o simbolistică ori prea evidentă și prea căutată, ori repetitivă și filmul își pierde din visceralitate, din acel ”rawness” în engleză, al primei jumătăți de oră.
Punctul culminant și secvența cea mai intensă din întregul film, e cea a nașterii. Nici cearta dintre Martha și mama ei, nici secvența procesului, nu egalează în intensitate și impact nașterea. Nici n-ar avea cum. Acela e momentul de ruptură dintre existența în așteptare și speranță și cea în pierdere, traumă și suferință. E căderea din Rai, că tot are un substrat biblic. Pe moașă o cheamă Eva, fetița nou născută miroase a măr și mărul e un motiv recurent, pe tot parcursul filmului după scena nașterii.
„Frânturi de femeie” nu e un film perfect. E un film criticat și apreciat în egală măsură, care merită a fi văzut. E pe Netflix, deci ușor de găsit. Nu-mi trece prin cap niciun alt film cu care să-l compar, nu acum, cel puțin (aștept sugestii?). Merită văzut pentru Vanessa Kirby, care ar merita, la rândul ei, toate premiile pentru care a fost nominalizată, deși la Globurile de Aur n-a fost să fie. S-a spus despre rolul ei că e un masterclass actoricesc și sunt de acord. Pentru scena de peste 20 de minute, continuă, a nașterii, un tur de forță cinematografic. Pentru curajul de a-ți pune trauma pe film. Pentru un anume soi de onestitate, lipsită de briz brizuri morale sau moraliste, care conturează personajele.
Nicolae Baldovin