Diana Boariu se naște în Bistrița dintr-o dublă febră: cuvântul și imaginea, litera și lumina, două teritorii care se infiltrează unul în celălalt până la indistincție. „Scriu doar noaptea”, volumul ei de debut apărut la editura Nosa Nostra, marchează sedimentarea unei arderi lente, o depunere de straturi interioare în care vocea se decantează până la transparență tăioasă. Cartea se deschide ca o cameră obscură în care gândurile se developă lent, iar fiecare poem păstrează urma unei expuneri prelungite la sine.

Scriitura ei curge fără zgomot, dar nu fără tensiune; o mișcare continuă, aproape minerală, în care fiecare vers își găsește locul cu o precizie de filigran. În această arhitectură fragilă pulsează o luciditate neiertătoare, iar suprafața calmă ascunde o vibrație densă, o materie care nu se lasă epuizată la prima lectură. Există o disciplină a tăcerii în aceste texte, o respirație controlată, ca și cum fiecare cuvânt ar fi trecut printr-un filtru sever înainte de a fi lăsat să existe. Nimic nu este gratuit, nimic nu se risipește.
Sub această lumină reținută, temele își păstrează gravitatea intactă. Durerea nu este expusă, ci absorbită, iar din interiorul ei se degajă o claritate care nu caută să impresioneze, mai cu seamă să persiste. Versurile nu revendică și nu imploră, ele sapă, iar în adâncul lor, întrebările existențiale apar ca niște fisuri prin care realitatea începe să cedeze, lăsând să se întrevadă o zonă mai aspră, mai reală.

Formația ei de cititoare se simte ca o rețea invizibilă de tensiuni și echilibre. Nu există ornament inutil, nici exuberanță ostentativă; limbajul rămâne riguros, aproape auster, dar tocmai această reținere amplifică impactul. Emoția este mai cu seamă iradiată, iar intensitatea se construiește din acumulări subtile, din detalii care capătă greutate în tăcere.

Poezia Dianei Boariu caută să fixeze o stare de luciditate continuă, un teritoriu în care sensibilitatea nu slăbește vigilența, iar fragilitatea nu anulează forța. Din această tensiune se naște o voce distinctă, care înaintează sigur, fără grabă, fără ezitare, într-un spațiu literar unde autenticitatea nu mai este o promisiune, ci o prezență.

Prefață

Pretext
Pre..iubire
Prerevedere
Preîmpăcare
Predespărțire

Prea..prezent
În mintea mea

Iar am întrebat de tine.

Prea târziu ne-am regăsit
Ca să ne pierdem prea devreme.
Corpul perfect

Acum tăcută nu mai sunt,
Dar niciodată nu mi-a plăcut
Să vorbesc prea mult

Nu mă recunosc,
Și nici corpul
Nu mă recunoaște
Pe mine.

Trupul meu mă ține vie
Și pe mine, și gândurile mele
Și îmi amintesc cum
Atunci,

În sfârșit aveam
Corpul perfect.
Nu pentru că așa era,
Ci pentru că-ți plăcea ție.
Vecini

Eu văd în fiecare zi răsăritul,
Tu apusul.
Și deși suntem în același loc,
Suntem în locuri atât de diferite.
Armura

Numai în fața ta am stat
Dezbrăcată
De nesiguranțe pe corpul meu,
Dezbrăcată
De neîncredere,
Dezbrăcată
De frica de judecată, și
…
Și de haine.
Urme

Totul e măsliniu aici,
Până și pielea ta
Cu miros de soare-n mare.

Parc-ai fost făcut din fărâme de istorie
Și ai moștenit înțelepții
Care-au călcat aceleași drumuri
Pe care am pășit și noi,
Poate, împreună.

Ieri m-am cutremurat la gândul
Că poate nu ne vom mai vedea vreodată
Și plăcile tectonice au confirmat.

Textele fac parte din volumul de debut „Scriu doar noaptea”, aflat în curs de apariție la editura Nosa Nostra, a cărui lansare oficială este programată pentru această vară.

Mai multe despre Diana Boariu găsiți pe:
Facebook | Instagram

The following two tabs change content below.
My Facebook profile

Nicolae Baldovin

Editor / Rockstar at Cultartes Magazine