[Serie] Prin ochii limpezi ai lu’ Sictir, ep. 2

MIHAI-GABRIEL Balangea a.k.a. Sictir este, după cum spune el pe undeva, un artist multimedia, probabil multitasking, ce locuiește în UK. Cu aplecări, dar mai ales unduiri savuroase, în special pe fotografie, Mihai are un start în domeniu destul de recent. Face poze din 2018 și a început să studieze treaba asta în mod serios, în sensul de scoală unde se dau diplome and shit, în 2019. Bun. Acum s-a apucat de mini-seriale despre o vacanță undeva în România pe site-uri de artă neconvențională. Bazinga, ne-ați prins! Așadar, azi debutează o nouă serie la noi pe bătătură, una despre iubire si toate alea mișto dintr-o vacanță prelungită de vară. Imagini și text, fratele nostru de artă negustabilă, Mihai Sictir.

Episodul 2. Fast-forward.

Prin Noiembrie/Decembrie m-am simțit incredibil, am stat foarte mult cu prietenii apropiați și cu persoanele care contează.

Tu cum îngheți un moment? Eu îl îngheț întotdeauna într-o fotografie. În partea a doua a vacanței mele prelungite mi-am dat seama că eu doar îmi documentez viața prin vizual. De ceva timp am schimbat și stilul fotografic, acum folosesc un point-and-shoot și nici măcar nu mă mai uit prin viewfinder. Trag “orbește”. Înainte stăteam și peste 30 de secunde să aranjez un cadru și trăgeam pe SLR, mostly am tras doar pe film.

Știu că e ceva real dar, în același timp, clipa aia nici nu mai există însă, eu am apăsat pe un buton și am prins-o și transformat-o în ceva ce poți atinge în plan fizic…

Pelicula mă ajută, rămâne fixată acolo forever. Țin la negativele mele foarte mult și păstrez mereu o arhivă fizică. E un sentiment, când apăs pe shutter și știu că lumina a pictat o bucată de realitate pe ceva peliculă. Știu că e ceva real dar, în același timp, clipa aia nici nu mai există însă, eu am apăsat pe un buton și am prins-o și transformat-o în ceva ce poți atinge în plan fizic, nu pot să descriu…

Nu poți atinge o clipă, dar poți atinge un negativ.

Îmi place să-ngheț clipe într-un stil orbesc, de parcă nici nu vreau și nici nu-mi pasă de ce iese acolo.

Fotografia va fi mereu o alegere de a-mi documenta viața. Mereu când mă uit la poze am emoții, îmi aduc aminte perfect ce am făcut în zilele alea, mă gândesc la oameni. Îmi place să-ngheț clipe într-un stil orbesc, de parcă nici nu vreau și nici nu-mi pasă de ce iese acolo. Da, ideea e că eu știu deja că nu e vorba despre ce iese, e despre moment și atât.

Primele poze sunt de la un house-gathering cu CL gang, brigada mea din Călărași, my peeps. Ne-am sunat random și n-aveam ce face, a fost haos, o fumăraia dreacu’ în bucătărie de puteai să te sprijini de fum. Da mereu e fain când ne vedem toți în contexte de genul, că mna, suntem noi, ne știm bine și râdem grav.

Deci, să așteptăm episodul 3, zic!