Liviu Romanescu este actor și co-fondator al hubului artistic Româno-Britanic Vanner Collective, alături de care organizează turnee naționale și campanii de informare prin intermediul spectacolelor de teatru, abordând subiecte precum sănătatea mentală, cenzura, empatia, fenomenul de bullying, masculinitatea toxică sau tema moștenirilor trasngeneraționale pe filiera mamă-fiică.
CVLT: Salut! Când toată lumea se plânge că este un domeniu secătuit de resurse, tu te apuci de teatru. De ce? Care a fost acel mare vis care te-a făcut să nu te mai gândești că la un moment dat… facturi?!
Liviu: Salut! Bănuiesc că perioada VHS și-a pus amprenta puternic pe câțiva dintre noi, probabil în același mod în care The American Dream a atras suficient de mulți milleniali peste ocean. Acest miraj al televizorului, al scenei, al recunoașterii și al iubirii, în esență, a fost izvorul care m-a făcut să trec peste seceta din domeniul cultural. Am început cu o trupă de teatru în liceu, am avut parte de apreciere pentru inputul meu, mi-a fost oferită o lume de conexiuni și experiențe pe care școala, în mod regretabil, nu a fost niciodată în stare să mi le creeze, așa că am ales teatrul și actoria. În continuare sunt prezent în viața artistică pentru că am parte de conexiuni și întâlniri care mă cresc și mă încarcă.
Marea forță a creativității este că poate transcende limite și granițe pe care alte norme sociale le pot impune.
Bun, dar care a fost cea mai mișto chestie care ți s-a întâmplat de când urci pe scenă? Există ideea asta de rockstar în sfera teatrului sau e doar o chestiune de filfizoneală?
Scena îmi oferă oportunitatea de a fi un om mai bun și sănătos în viața de zi cu zi. Mă simt minunat când joc alături de Denisa, este minunat când mă întâlnesc cu colegi pe scenă, așa că pentru mine întâlnirea este cuvântul cheie. Cel mai rewarding e să vezi la aplauze omul din public că se uită în ochii tăi (adânc în ochii tăi) și îți mulțumește. Nu strigă bravo!, nu face valuri, pur și simplu îți mulțumește sincer. Se întâmplă mult la „LUNGS” la Teatrul Act. Cine n-a văzut, e poftit cu drag…
Până la urmă, cum poate teatrul, și arta în general, schimba o societate bâjbâind în ignoranță și îmbâcsită de kitsch?
Păi, arătându-i ignoranța în care bâjbâie. Și dacă bâjbâie la fel ca prin 1600, cu atât mai mult. Marea forță a creativității este că poate transcende limite și granițe pe care alte norme sociale le pot impune, iar în acel moment un cartier cu internaționali, de exemplu, devine o resursă de creativitate și expresivitate, nu un câmp de luptă și supremație. Iar în contextul global actual, asta pare să fie o armă destul de puternică împotriva extremismului și segregării. Prin artă anulezi identitatea zidului.
Uite, în Captain Amazing se pune cumva întrebarea asta: Ce-ar fi dacă supereroii ar fi printre noi? Ei bine, eu știu că este o altă nuanță acolo, însă, dacă tu chiar ai fi pentru o zi supererou, ce te-ai grăbi să faci? Și ce puteri ți-ar plăcea să ai?
Dacă aș avea super-puteri, aș „laserifica” părinții cu iubire. Și atunci o să fie bine.
Când ai început să te simți actor? Mă gândesc că există și aici, ca în orice formă de exprimare artistică, un moment din ăsta de dumerire interioară în care artistul își conștientizează nivelul.
Aș zice că „maturizarea” mea ca actor s-a întâmplat atunci când nu am mai simțit nevoia să demonstrez, atunci când nici ca om nu am mai simțit această presiune de a demonstra, adică atunci când m-am maturizat ca adult.
Există vreo figură din asta hollywoodiană despre care ai putea spune că te inspiră?
Mă inspiră cei pe care îi văd că muncesc și nu se opresc doar la rolul de actor, cei care continuă ca producători sau scenariști, cei care aleg conștient să fie parte activă a industriei care generează muncă pentru actori. Și sunt mulți care fac asta în afară și încep să fie, spre bucuria mea, exemple și la noi în țară.
Dacă tot suntem aici, de ce crezi că ar avea nevoie un actor roman ca să prindă un rol bun în genul ăsta de producții care se fac pe bani mulți?
Aș spune că ce lipsește cel mai mult din arsenalul actorului român e limba străină controlată la nivel profesionist. Școlile de profil nu pun accent pe asta și, din păcate, nu discutăm de limba străină învățată în liceu, ci de un nivel de control avansat. E greu, nu zic, și e nevoie mereu de împrospătare și practică, dar face diferența. Apoi muncă și networking. Poate întrebați mai bine un actor care face asta. (zâmbește)
Succesul este o formă de împlinire, materială de mult ori. Atunci când pasiunea începe să fie gândită ca job, nu se pierde oare din calitate? Existențial vorbind, e mai convenabil să trăiești prin artă sau din artă? Există vreo metodă de a fenta cumva nuanța asta?
Ca în orice formă de succes, echilibrul pare a fi piesa de rezistență. Iar fiecare artist negociază singur acest dialog cu viața și își găsește singur rețeta pentru echilibru. Dar spun sigur că nu e despre fentare, ci despre asumare. Nu o faci că e convenabil (zău că nu e), o faci pentru că știi că asta îți face bine (iar lucrul ăsta e al naibii de convenabil la orice vârstă).
Unde se greșește în promovarea teatrului și actorilor independenți? Ce lipsește spațiului cultural românesc pentru ca teatrul să fie mai ușor de accesat și de înțeles, până la urmă?
Ca în atât de multe alte goluri din peisajul românesc cred că tot educația e marea lacună aici. Educarea artiștilor și pregătirea lor pentru un peisaj care nu mai are mare legătură cu cel de dinainte de ’89, care conține neajunsuri uriașe specifice sistemului capitalist – absorbție mică pe piața muncii, lipsă de unitate la nivel de viziune, lipsă de capital pentru dezvoltarea segmentului cultural. Iar într-un astfel de context extrem de neprietenos, cel mai bine e să pleci la drum înarmat cu know-how, cu modele de bună-practică, cu o claritate (cât de mare se poate la început de drum) asupra a ce îți place și ce nu îți place să faci, în ce crezi și în ce nu. Altfel, riscul este să consumi cantități uriașe de energie fugind după ce e la modă. Și oricine a făcut sportul ăsta, știe cât de mult te consumă, iar rezultatele sunt mici, în cel mai bun caz. Așa că, ce cred că lipsește sectorului cultural sunt resursele și o mai bună înțelegere asupra jocului pe care îl practică în teren.
Vorbește-ne puțin despre proiectul Vanner Collective la care tu ești co-fondator. Care este scopul unei astfel de inițiative culturale într-o lume în care cultura are preț doar dacă se găsește pe câmp?
Vanner Collective spune povești. În mare parte prin teatru, dar nu numai. E un hub artistic, iar scopul său este intersecția artiștilor într-un mod care să fie relevant pentru ei și pentru spectatori. Tocmai pentru că receptorii spectatorilor sunt atât de tociți de știri, griji, platforme de streaming, credem că povestea pe care alegem să o spunem trebuie să fie relevantă în primul rând pentru creatori, iar apoi are șanse mari să fie relevantă pentru privitor. Căutăm și găsim terenuri pe care echipe se pot întâlni să creeze, au fost în mare parte echipe din România, începând de anul acesta dorim să extindem hubul și să dăm drumul la dialog internațional.
Ce alte proiecte mai ai în pregătire în perioada următoare?
Vanner Collective va pregăti o serie de produse pentru 2022, un spectacol pe masculinitatea toxică și igiena mintală în rândul bărbaților, o expoziție foto pe tema mamă-fiică (alături de cei de la Teatrelli din București), o expoziție despre modele feminine, vrem să extindem un proiect inițiat anul trecut cu performance-uri în vitrinele galeriilor de artă („Vitrine Imposibile”) și sperăm să reușim demararea unei idei colaborative cu parteneri din străinătate, un gând mai vechi… Iar pe lângă am început deja lucrul pentru ediția 17 a Festivalului de Teatru Tânăr „Ideo Ideis” de la Alexandria, care va avea loc în luna august.
Dacă nu ar fi fost actoria în ce alt domeniu te-ai fi văzut implicat cu aceeași pasiune?
Medicină.
Mai multe despre Liviu Romanescu găsiți, pe
Instagram | Facebook
Foto: (c) Larisa Baltă
Nicolae Baldovin