De unde să vă dau mai mult dacă atâta e?, ar zice un Ilie Moromete al zilelor noastre pasionat de rock-ul alternativ, dezamăgit cumva, de același sound învârtit pe la mai toate trupele. Şi poate că problema nu ar fi prea abruptă dacă artiștii ar fi mai înfipți. Dacă ar renunța la rețetele alea scrise pe aceeași hârtie îngălbenită de timp și pătată de propriile-i ingrediente de pe care abia se mai deslușesc cantitățile exacte. Dar rock-ul nu e cofetăreală, nu ar trebui să conteze câte grame de bass bagi sau cum să amesteci în riff-uri ca să iasă mai cremoase. În fine.
Personal, mi-am pierdut răbdarea și evit tot mai mult contactul cu savarine din astea postdecembriste. Păi, bă, în loc să te folosești de libertăți ca să-ți adâncești sursele de inspirație înspre un conținut cât mai autentic, tu ai înțeles să faci din treaba asta un alt fel de sursă de inspirație, una din aia care, în tinerețe, te făcea să te apleci pe sub bancă pe la teste cât să mai tragi un ochi. Să trecem și peste asta.
Ei bine, la un moment dat, mă trezesc în mail cu piesa asta nouă, ‘Downfall’, a băieților de la The Case. Sunt uluit de-a dreptul. Băi, deci nu exagerez, e mult, dar mult prea mișto mood-ul pe care bucata asta ți-l transmite, ca să fie afiliată scenei de gen de la noi. Da, știu, am zis-o din nou! Eh.
Conjugarea asta cu metalul acela împăienjenit de influențe ușor goth de prin anii 90 este o găselniță de care m-aș bucura să țină. Încă din debut, piesa te supune unor nostalgii sonore cu ecouri aproape surde. Inserția aia de synths, de ce o fi, care se întinde pe toată piesa, reușește să-ți macine creierii. Dar bam, ți se prezintă, total pe nepregătite, chitara în toată splendoarea distorsului ăla clasic. Iar vocea de o tonalitate ușor încordată, cât o supărare mai veche scuipată printre dinții nervos strânși, îți marchează simțurile.
Avem, deci, parte de o piesă care, prin modul ei de abordare, nu are cum să te mintă. Nimic din ce ți se propune în sunet nu este artificial. Chiar și clapa aia alertă, venită din timpuri nu atât de îndepărtate dar tare apuse, e cât se poate de naturală în fuga ei prin diverse genuri. Impresionant cum un astfel de element a fost integrat atât de corect într-o compoziție ce, în ansamblul ei, este de cu totul o altă factură. Mișto rău și cum se schimbă intonația spre final. Felul în care se transformă chipul piesei sub ridul grimaselor metal, te stârnește într-un mod desăvârșit. Shhh! Ascultă! Da, da, e shoegaze ăla. Maxim de bine ‘ascuns’, cât să te gâdile unde trebuie. Plus o tematică lirică cu destul de multe frământări care se sting într-un soi de zâmbet din ăsta al maturității, aruncat în ochii unui trecut ce nu mai are vlagă să producă stricăciuni.
Mai multe despre THE CASE pe:
Facebook | Instagram | Spotify
Nicolae Baldovin