Posada Rock: Locul în care muzica și gândul cresc împreună

Am fost pentru prima dată la festivalul-concurs Posada Rock și m-am hotărât ca cele câteva rânduri de mai jos să le pun sub egida unui vers Soen (una dintre trupele invitate anul acesta să susțină un recital): “We are made for dreaming, for wandering the earth”. Asta înseamnă că nu mă voi raporta decât la experiențe, la trăiri căci în fapt cu asta rămânem în cele din urmă, nu cu trupe ascultate, zile contorizate, piese înmagazinate și consumate sau mai știu eu ce alte feluri de numărători sterile.

Deși un festival mic, Posada Rock are aer de intimitate, chiar dacă locația nu ar sugera neapărat acest lucru – stadionul municipal din Câmpulung – iar la acest aer cred că a contribuit din plin combinația muzicală. Felicitările mele celor care au gândit formula de anul acesta, au reușit să atingă o paletă largă de gusturi, care m-au trimis într-un fel de timp magic, în care ceasul este suspendat, iar trecerea dezarticulată. Iar sunetul a contribuit din plin, stând sub zodia curatului – rar mi-a fost dat să mă bucur, pe la noi, de așa armonizare a intrumentelor cu vocile.

Revenind la versul Soen nu voi aminti decât 3 nume – deși Busola, Wheel, Diamond Head sau Emtombed A.D. ar merita oricând cuvinte separat – aleg astfel pentru simplul motiv că au reprezentat un maxim de participare pentru mine. De departe marele câștig personal în trec în contul Soen, băieții ăștia au reușit să-mi capteze efectiv toată simțirea. Muzica lor este o încântare, un sunet complex, cu revărsări de forță și lamentare, cu coborât până spre blues și cu urcat spre tării. Nu pot să nu remarc prezența scenică, cea care de multe ori cade pe ultimul loc sau lasă mult de dorit, dar oamenii ăștia știu să se prezinte în fața publicului. Și acum îmi freamătă în urechi bass-ul acela seducător, care leagă sunetul de clapă, chitară și o voce cuceritoare. Ascult zilnic, după întâlnirea live și încă găsesc noul la Soen, un altceva care te îmbogățește. De mult nu m-am mai întâlnit cu astfel de muzici cu valențe fermecătoare.

După magia Soen, am coborât , din nou, pe pământ și asta nu pentru că celelalte trupe nu și-ar fi atins mesajul, ci pentru că niciuna nu a reușit totuși să și-l depășească. Remarc cu încântare – poate a fost cu voia organizatorilor – festivalul trupelor cu clapă. Cel puțin cele pe care le amintesc, recitalurile Soen, Tiamat, Moonspell, au beneficiat din plin de clabe bine legate în planul muzical. Pentru Tiamat cred că sunetul acela de clapă este esențial, filon principal al muzicii sfâșietoare. Au cântat piese cunoscute și au mers pe drumuri bătătorite. Nu a fost nicio formă de risc, în fapt, au punctat un moment. Sunetul se dispersează într-un spațiu, dar își găsește în cele din urmă sfârșitul. Amintirea este, în cazul de față, privilegiul celor ce caută, niciodată nu te va găsi ea pe tine.

De Moonspell mă leagă o tinerețe, așa că m-am bucurat tare să-i văd și implicit s-o revăd, ciudat e când regăsești ceva din tine, acel ceva pe care nu știi încă dacă chiar l-ai pierdut sau cu adevărat l-ai câștigat. Din nou, o experiență scenică corespunzătoare, cu un sunet puternic, dominat de vocea lui Fernando Ribeiro și o atmosferă bine construită și delimitată conceptual, unde am prins și portugheza ca limbă de exprimare, o găsesc bine ancorată în fenomen.

Într-un târg prăfuit, la propriu și la figurat, animat de câteva seri cu concerte sub semnul larg al rock-ului – experiență care poate ar trebui să le dea de gândit și altora – mi-am regăsit plăcerea de a vedea și a revedea, dar și de a descoperi.