Aud des că pe scenele ieșene nu se întâmplă mare lucru și, dacă nu mi-aș petrece 3/ 7 zile prin pub-urile locale să știu eu mai bine, poate aș fi tentată să cred la fel. Din fericire însă, știu. Nu suntem așa morți cum pare și ca să te convingi de asta, nici măcar nu e nevoie să cauți tu event-urile, pentru că de obicei, ele te găsesc pe tine. Succint, câteva evenimente la care ne-am rupt capul, în ultimele 3 luni în Iași ar fi cele powered by Showberry & Acaju, concertele marca Sofar Sounds Iași (unde nu-ți rupi neapărat capul, dar îți rupi inima, după cum am auzit) și în sfârșit, concertele clasice, de sine stătătoare care se întâmplă în Under (Underground Pub).
Pe 23 luna asta am fost să-i văd pe băieții de la Pinholes (care deși au pornit din Iași, cântă foarte rar pe aici ) pentru că au adus albumul nou cu ei și pentru că i-au avut ca invitați pe cei 4 hot mofos de la Adam’s Nest. Pentru că vorbeam despre impresia vizavi de ce se întâmplă/ nu se întâmplă în Iași, după concertul de joi, pot să înțeleg că e ceva ce lipsește din peisajul ieșean; nu e vorba despre acțiune în sine, ci despre încrederea trupelor locale în acțiunile lor. Handicapul provine de aici în mare parte și apoi din faptul că unele trupe migrează spre alte orașe. Anxietatea asta a artistului nu e un fenomen nou și nu ne e specific doar nouă, moldovenilor, însă probabil în zona asta e mult mai evident. Cu două săptămâni înainte, am avut un dialog deprimant cu solistul de la Coma (trupă din București), Cătălin Chelemen, după un concert în același pub. A reieșit de acolo că și ei au fricile și blocajele lor, că se mai încarcă cu energie de la oamenii care vin să-i vadă și le cântă piesele. Folosesc asta drept termen de comparație, pentru că la ei pe scenă nu se văd nici frici nici blocaje. În cazul trupelor ieșene (vizate aici), migrate sau nu, situația e alta.
Adam’s Nest e o trupă cu o evoluție surprinzătoare și care promite în continuare. Lumea vine să-i asculte și să cânte cu ei. Eu însămi le știu piesele pe de rost și arăt ca o groupie în fața scenei, de fiecare dată când au concert. Totuși, autoironia pe care o practică pe scenă, între piese (care e tragi-comică și pe care eu o susțin) nu îi încântă pe foarte mulți. Am primit feedback pe tema asta, e dovedit că astfel de glume îi demoralizează pe fani.
Pinholes, trupă aflată la al treilea album, nu stă nici ea mai bine la capitolul încredere; foarte surprinși, așa, că niște oameni care și-au cumpărat bilete ca să-i vadă le știau piesele. Noroc că stau bine la alte capitole. De altfel, noul lor album „Dorumetru” sună foarte trippy, dar mult mai liniștit & așezat, în comparație cu ceea ce eram obișnuită să aud de la ei. Versurile, adică lucrul pentru care ascult eu muzică sunt destul de light, dar nu dezamăgesc.
Trecând de detaliile așa-zis tehnice, pot să vorbesc despre aspectele romantice ale concertului, de faptul că deși-s sensibilă, rar se întâmplă ca ceva să mă miște așa: un concert care începe cu doar +/-30 de oameni prezenți, atmosferă neobișnuit de intimă pentru Under, filmul pe care mi-l iau când ascult „Baby doesn`t love me (yet)”, după ce am visat într-o seară că regizam clipul pentru piesă, prietenii cu care venisem ținându-se de mână, cântând „Poza” – o piesă pe care ei o ascultau când abia începuseră să iasă la date-uri, vocea lui Vladimir, emoția pe care am simțit că au simțit-o băieții de la Pinholes la bis, Vlad aruncându-se pe jos.
Text: Cristina Alexandrescu
Nicolae Baldovin