“Sentimental” și arta imperfecțiunii: Interviu cu Tatiana Ernuțeanu

Tatiana Ernuțeanu conectează mai multe zone de interes, fiind atât poetă, cât și artist de colaje analog și mixed-media și publicist. Printre practicile poetice pe care le abordează se numără și seturile de cărți poștale (bazate pe lucrări proprii) și broderiile manuale.

Până acum a publicat trei volume de poezie “Sentimental Scara C”- Ed. Eikon, volum de poezie experimentală însoțit de grafica poetei, “Buletin de știri blues” Ed. Tracus Arte și “ Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra” Ed. Eikon. și a susținut numeroase lecturi publice în cadrul festivalurilor de poezie. Grupaje ale poemelor ei au apărut atât în reviste românești, cât si traduse în engleză, spaniolă și franceză fiind incluse în antologii și reviste internaționale. Lunar îi puteți citi rubrica Chicstalgia, în revista Forbes Life.

Inflexibilitatea anumitor structuri sociale, explorarea corpului, examinarea dominației emotiilor, contrastul dar și simultaneitatea aparență-esență, dragostea sau singurătatea secolului socializarii sunt câteva dintre temele regăsite în scrierile și lucrările ei.

Expoziția de colaje analog “Sentimental – Tatiana Ernuțeanu” va avea loc în perioada 11 – 30 decembrie, ora 19,00, strada Paris 14 A.

Bună, Tatiana! Spune-ne, te rog, cum a apărut ideea expoziției „Sentimental” și ce ai vrut să transmiți prin această serie de colaje analog?

Sunt o tipă care se diluează în multe și care de cele mai multe ori trebuie bătută pe umăr ca să aibă inițiativă. Au fost mulți oameni de-alungul timpului, prieteni, cunoștințe, străini care mi-au sugerat să fac o expoziție.

Acum se întâmplă. Legat, în speță, de expoziția ce poartă acest nume Sentimental, mi-am dorit ca prin această serie de lucrări să reabilitez anumite valori, idei, căutari, idealuri, patos….de care nu doar că eu am nevoie, dar consider că au fost repudiate pe nedrept de societatea de azi.

Care a fost primul colaj din serie și ce a declanșat tot procesul?

Aș minți să spun că îmi amintesc și eu nu fac așa. Ce știu însă e că procesul a fost cu multe implicații afective și m-a costat mult emoțional, așa cum mă costă pe mine orice iese din mintea mea, într-o formă sau alta. Este ca o mică naștere, fiindcă este ceva ce a fost purtat mult timp în mine. Și ca orice naștere e și cu bucurie si cu durere, doar că durerea nu se și uită ca după o naștere.

Există un fir narativ între lucrări sau fiecare trăiește separat în propria poveste?

Există, clar, un fir ce le leagă, nu i-aș spune narativ, fiindcă stările alternând și lucrarile care se nasc în urma lor au ecou diferit. Nu putem vorbi de o narațiune vizuala cu continuitate, în această expoziție, ci de una fragmentară, care poate fi privită exact ca un volum de poezie. Este o narațiune subiectivă, dar cu o accesibilitate universală, atât prin evocare, cât și prin crearea unui spațiu de reflecție comun, propunând conservarea acestui capital emoțional – amintirea. Fiecare lucrare este un fragment de efemeritate dintr-o poveste.

Care e cel mai neașteptat material sau detaliu vizual din lucrări?

Nu este nimic neașteptat, nu sunt pentru artificii, inovație, spectaculos. Nu apreciez aceste aspecte în niciun context, ca atare ar fi imposibil să le folosesc atunci când vreau să mă exprim. Nu cred în forță mai mare decât cea a naturaleții, din orice unghi aș privi. Sunt o tipă care se emoționeaza în fața firescului, a stângaciei oamenilor, a lucrului imperfect.

Îmi plac oamenii care sunt fragili și nu ascund asta, îmi plac femeile care roșesc, bărbații cu frici, oamenii cu vicii și slăbiciuni, hainele terne, lumina gri a iernii, casele cojite, mâncarea bună în farfurii urâte, fără pretenții, părul ciufulit de vânt, rochia de seară care stă puțin boțită, pantofii nefăcuti, uite și tu…. cu toate astea în mine cum aș putea face ceva de excepție. Nu pot și nici nu am avut vreodată intenția asta.

Expoziția asta e una onestă și în egală măsura nostalgică. Este pentru lovers & dreamers!

Ai scris mult despre corp, fragilitate, dominanța emoțiilor. În colaje, corpul se fragmentează. Ce găsești în fisuri? Ce lucruri devin clare doar atunci când le rupi în bucăți?

Totul este incomplet pe lume și în egală măsură complet. Orice lucru fragmentar este întotdeuna completat de minte într-un întreg, fie el un întreg adevărat sau nu și nu mă bazez doar pe gestalt când spun asta, ci și pe relația observată, pe care o avem cu ce e în noi: amintirile nu sunt complete, sentimentele sunt descompuse, fericirea e fragmentară, nimic nu e continuu, permanent.

Clar nu devine nimic, dar eu nu caut claritatea, eu caut misterul, întrezărirea, interpretarea, simbolistica, emoția, de fapt. Fisurile sunt niste imperfecțiuni, nu?… eh, pentru mine imperfecțiunile sunt fermecătoare. O fisură e un loc prin care se poate intra și se poate ieși, e și vulnerabilitate și epatare, e și nesiguranță și acceptare.

Eu nici măcar despre pereți nu cred că ar trebui reparați de micile fisuri.

Care e diferența dintre sentimental în poezie și sentimental în imagine?

Nu cred că este o diferență. Cred doar că unii oameni sunt mai receptivi la intensitatea pe care o generează o imagine, iar alții mai receptivi la text.

Sentimental e un cuvânt care azi pare aproape perimat. Ce înseamnă pentru tine astăzi să fii sentimentală?

Să te lași să simți. Să simti și să nu te opui, că de aia ne-a dat Dumnezeu acest dar, simțirea. Nu ni l-a dat deloc fără rost. A exista necesită hrană, apă, aer, mișcare, muncă, a trăi înseamnă a simți și atât.

Eu simt foarte mult, excesiv de mult totul, la cote foarte înalte și am și o memorie afectivă intimidantă. Nu zic că e bine așa. Eu sunt într-o extremă, însă există și alte gradații de la nimic până la excesiv. De ele e nevoie, pe ele le reclam prin SENTIMENT.

Dacă ar exista un playlist emoțional pentru expoziție, ce 3 piese ar fi pe repeat?

Nick Cave – Lime Tree Harbour

Tinderstick – Trees Fall

Madrugada – Quite Emotional Now

Ai o strategie pentru vizitatori? Vrei să îi lași să se piardă singuri printre colaje sau să le spui povești despre fiecare lucrare?

Le pot face un tur al expoziției, dar fără a oferi detalii despre lucrări, și asta pentru că îmi doresc să nu fie influentați de viziunea mea, atunci când privesc o lucrare. Îmi doresc doar să pun la dispoziție prin aceste lucrări un cadru emoțional, care să-l facă pe privitor să se întoarcă spre sine, poate spre un loc de unde n-a plecat niciodată, poate spre un sentiment care e încă viu nejustificat, dar ignorat, poate spre cineva din viața sa, care a contat sau încă mai contează. Fiecare, exact ca și atunci când citește o poezie, consider că trebuie să recepteze lucrarea subiectiv/ personal.

În final, dacă ai putea să lași un singur gând, o singură senzație în mintea celor care văd expoziția, care ar fi?

Dimensiunea afectivă face totul mai frumos.