Victor Andrei Ionescu este un artist plastic cu orizonturi de exprimare cât se poate de largi și de vii, de la pictură în ulei, la gravură, animație și street art, toate acestea compunând, cu o contribuție mai mică sau mai mare, universul său creativ. Crescut într-o familie de artiști, mulți ar crede că destinul lui Victor era deja pecetluit, ceea ce nu are nicio legătură cu realitatea, care este mult mai aspră, mai concretă, mai corectă și care nu iartă lenea și netalentul.
Se spune că “artistul propune o reformulare a sacrului într-un imaginar vizual ce îmbină simbolismul religios cu estetica suprarealistă și expresionistă, punctate de accente naive” (curator Andreea-Eliza Petrov), asta mai ales în seria de lucrări prezente în expoziția “Spirit Flesh Feather” pe care artistul o susține la Kulterra Art Gallery.
Victor conturează o mitologie personală, în care granițele dintre uman, animalic, divin și arhitectural se estompează. Lucrările sale își propun o apropiere intuitivă de mister, articulată plastic cu precizia unui vis lucid. Despre aceste aspecte, cât și despre expoziția “Spirit Flesh Feather”, dar și alte lucruri interesante am stat de vorbă cu artistul într-un dialog fermecător.
Bună! Spune-ne, pentru început, când ai știut că trebuie să te exprimi vizual, nu altfel? Ai avut vreodată dubii?
Am început să desenez prima dată, din câte îmi amintesc, cu o cariocă roșie carmin. Am umplut doar jumătate de pagină cu personaje. Pentru început, am găsit direcția în figurativ și simplitate, care veneau natural, dintr-o logică și o gândire clară.
Nu m-am gândit atunci că basmele sau marile mituri pot fi reinterpretate și remixate printr-un format legat de estetica vizuală — cum este pictura sau filmul. A fost un început simplu, dar plin de potențial.
Privind în urmă, pot spune că nu am avut niciodată dubii că exprimarea vizuală era pentru mine calea cea mai firească și autentică.
Dacă ar fi să alegi o emoție dominantă care te împinge spre creație, care ar fi?
Furia, dar și curajul, sunt cele care mă fac să mă mobilizez spre creație, iar atunci ea se dezlănțuie, capătă efect cathartic.
“Spirit Flesh Feather” sună ca un cod al unei lumi mitologice. Cum ai ajuns să construiești această mitologie personală? Ce a declanșat nevoia de a redesena sacrul?
“Spirit Flesh Feather” evocă un univers mitologic personal, construit treptat din influențele unor artiști care m-au marcat profund. Nu i-am copiat, ci am dialogat cu ei prin lucrările mele, uneori chiar cu o notă provocatoare, reinterpretând în mod personal elemente din creația lor. Această confruntare simbolică m-a condus firesc spre teme legate de sacrul contemporan. Astfel, am ajuns să-mi formulez un limbaj propriu – unul poetic și recognoscibil –, în care emoția se transmite ca un cod vizual, adresat celor familiarizați cu istoria artei.
Te joci cu granițe: între uman și animalic, între zid și carne, între fovism și naivitate. Ce îți oferă această estompare a frontierelor în procesul artistic?
Estomparea granițelor îmi oferă libertatea de a construi o expresie personală, neconvențională, care duce la un tip de originalitate autentică.
În lucrările tale, biserica pare să nu mai fie o instituție, ci o formă vie, senzuală, emoțională. Ce relație ai cu religia și cum se transformă ea în pictura ta?
Relația mea cu religia este una liniștită și personală. Nu îmi plac agitațiile sau controversele atunci când vine vorba de întrebări precum ce este sufletul. Cred în libertatea fiecăruia de a-și alege propriul drum spiritual, iar în pictură, acest lucru se traduce printr-o reinterpretare emoțională și vie a sacrului.
Ce ți se pare mai greu: să vorbești despre sacrul din tine sau să-l pictezi?
Pentru mine, cele două se echilibrează — atât pictura, cât și cuvintele sunt moduri prin care încerc să ating sau să exprim sacrul.
Ai vorbit despre o „spiritualitate onirică”. Cum arată, pentru tine, un vis care merită pictat?
Un vis care merită pictat e cel profetic — acel tip de vis care lasă urme adânci, ca o premoniție sau o revelație, și care te forțează să-l aduci în lume prin imagine.
Ce te sperie când vine vorba despre propriul tău imaginar? Dar ce te salvează?
Nu există lucruri care să mă sperie la imaginarul meu, îl las liber și îl întâmpin cu curiozitate. Nu mă sperie nici măcar riscul de a face greșeli. Văd greșeala ca pe o prezență fluidă, schimbătoare, ca o coadă de rechin ce se transformă în fiară doar dacă te temi de ea. În imaginarul meu, greșeala devine joc: acolo nu există lipsă, ci doar posibilități.
Unde te afli tu, ca artist, între instinct și intenție? Și unde vrei să rămâi?
Mă aflu undeva între instinct și intenție, dar cel mai mult mă las condus de intuiție – acel spațiu fluid în care alegerile se nasc fără forțare. În artă, nu decid mereu conștient ce urmează; uneori simt doar că trebuie să fie așa. Intuiția e locul în care vreau să rămân.
Ce ai vrea ca publicul să simtă, să înțeleagă, sau să ducă mai departe după ce părăsește expoziția?
Mi-aș dori ca publicul să plece cu o experiență personală, ca după o întâlnire cu un prieten provocator, ușor egoist — să poată testa și explora viziunea mea artistică ca într-un spectacol, la care urcă ei înșiși pe scenă și joacă puțin, imersându-se. Într-un fel, reacția publicului este o oglindă a mea, iar ea îmi luminează atât sufletul, cât și viața.
Există un teritoriu vizual sau conceptual pe care încă nu l-ai explorat, dar te atrage?
Dacă ceva nou m-ar fi interesat cu adevărat, l-aș fi pictat deja până acum. Dacă nu am făcut-o, înseamnă că, acum, acel ceva nu există.
Ce urmează pentru tine după “Spirit Flesh Feather”?
Pe termen scurt – vă invit să ne vedem la MoBU, la standul meu personal, de pe 28 mai până pe 1 iunie. Vor fi prezente mult mai multe lucrări decât în expoziția “Spirit Flesh Feather”, abordând pe o varietate extinsă de registre tematice și stilistice.
Pe termen lung – mă imaginez într-un atelier gigantic, cu niște lucrări monumentale, de cel puțin 15 m înălțime, cu care să simt că mă duelez la propriu.
Mai multe despre Andrei Victor Ionescu găsiți pe:
Instagram
Nicolae Baldovin