Dani Ionescu este o figura reprezentativă pentru spațiul cultural românesc de nișă, dar nu numai, actor, compozitor, vocalist la trupa D-L Goe, un creativ în toate aspectele și înțelesurilor acestui termen. Legat de spectrul muzical, cel spre care ne vom îndrepta mai cu seamă atenția, știm că Dani are o serie de plăceri sonore mai puțin obișnuite, de la muzica turcească psihedelică, la cea a anilor ’60, până la genul surf rock sau muzică lăutărească românească.
D-L Goe nu sare departe de toate aceste influențe, lansați în 2018, compozițiile lor sunt un fusion între pop poetic, blues urban și ceva gypsy-jazz. Versurile vorbesc cu sinceritate despre dragoste, cotidian și personaje dintr-un București cu farmec retro. Trupa se remarcă prin prezența scenică energică și stilul muzical relaxat, dar sofisticat.
Recent, trupa a urcat pe scena evenimentului Strada Armenească Pop-Up: All That Jazz, unde au reușit să expună, tot acest peisaj sonor alcătuit din complexități fine. Ei bine, despre toate aceste lucruri am încercat să discutăm cu Dani, un personaj care n-are cum să nu te atragă cu farmecul său.
D-L Goe vine cu un bagaj: nume iconic, trecut actoricesc, și o energie greu de încadrat. Cum ar arăta un portret sincer al tău? Fără filtru, fără versuri, fără rimă. Doar omul din spate.
Dl Goe e o trupă formată din cinci oameni: Dani Ionescu, Horea Suciu, Andrei Doboș, Cosmin Țâmboc și Cosmin Stanciu. Ne știm de foarte mult timp, iar în formula actuală simțim că suntem cel mai aproape de ce înseamnă acest personaj pentru noi. Am ajuns aici după opt ani de Domnul Goe.
E greu de încadrat ce facem. Dl Goe înseamnă bucuria de a cânta, improvizație, dar și rigoare — exact cum ne-a învățat teatrul. Un portret sincer? Uneori suntem leneși, alteori superficiali, nepunctuali, încăpățânați, ne complicăm viața. Dar când e bine, suntem organizați, avem umor și, mai ales, suntem prieteni foarte buni. Doboș e nașul copilului meu. Horea e nașul de cununie al lui Doboș. Suntem o rețea de legături sincere.
Toți compunem, toți venim cu idei și uneori asta ne încurcă — pentru că avem viziuni diferite. După “Fata Morgana” am luat o pauză ca să ne întrebăm încotro mergem. În curând facem 10 ani și cred că abia acum intrăm într-un prim proces de maturizare. Încă învățăm din greșeli și ne lăsăm loc pentru imperfecțiune.
Dacă ar fi să descrii proiectul D-L Goe ca pe un spectacol de teatru, ce titlu i-ai da? Ce gen ar fi? Dramă? Comedie? Monolog interior?
Toate albumele noastre sunt, într-un fel, spectacole de teatru radiofonic. Titlurile reflectă asta: “Momente în Schițe” – clar influențat de Caragiale, “Tineri, Sâmbătă, Duminică” – pentru că toată acțiunea se petrece într-un weekend, “Fata Morgana” – o metaforă a iluziei iubirii.
Dacă ar fi să aleg un gen, aș zice că suntem tragicomedie. Ne place să arătăm oamenii în splendoarea lor, cu bune și cu rele, cu ce gândesc, dar nu spun. În albume există și inserturi cu actori — mici momente de teatru între piese, care adaugă adâncime poveștilor.
Te vezi ca un produs cultural sau ca o contracultură?
Nu ne-am pus niciodată problema asta. Nu ne-am întrebat dacă suntem un produs cultural sau contracultură. Ne-am spus poveștile cum am știut mai bine și am schimbat sound-ul de multe ori, tocmai pentru că nu vrem să repetăm aceeași sound la nesfârșit.
Poate că următorul album va fi un gest de contracultură unde vom vorbi despre lucruri care nu se spun în spațiul public. Poate va deranja, poate nu. Titlul provizoriu? “Ce lume nebună!”
Ai artiști sau trupe care îți sunt busolă în ce faci? Sau ești genul care se rupe de influențe și merge după instinct?
Avem influențe dar observ că, în 8 ani de Dl. Goe, la fel cum și influențele noastre sau gusturile noastre se schimbă, la fel și sound-ul nostru, unii îl denumesc ,,maturizare”, eu consider o etapizare sau o oglindire a stărilor noastre de zi cu zi.
Muzica ta pare să aibă un simț al umorului, dar și o formă de critică socială subtilă. Cât de conștient construiești asta?
Destul de conștient. Face parte din noi. Nu suntem o trupă care urlă în fața sistemului. Ne place să observăm viața și, uneori, viața așa cum o știm bate filmu’.
Cât de mult spațiu lași improvizației? Sau totul e gândit cu precizie scenică, ca un act bine regizat?
La teatru totul e regizat, dar oricât am planifica, mereu lăsăm loc pentru neprevăzut. Concertul e despre întâlnirea cu publicul. Ei ne dau energia. E un pariu de fiecare dată — și aproape mereu îl câștigăm sau cel puțin așa îmi place să cred. În momentul în care vom pierde acest pariu, ne vom pune întrebări dacă nu cumva e momentul să ne oprim sau să schimbăm ceva major în felul cum abordăm acest proiect. Pregătirea e importantă, dar trebuie să știi și când să o lași la o parte.
Ai un loc sau un ritual special care te ajută să intri în flow?
Nu există un singur „flow”. Uneori ne retragem în munți și compunem în vacanță — cum a fost la “Fata Morgana”. Alteori avem sesiuni organizate cu producători și writeri. Alteori compunem în bucătărie cu ce instrument avem la îndemână. Sau ne strângem la studioul nostru de pe Mătăsari și dezvoltăm o idee.
Alteori doar stăm împreună, vorbim ore întregi despre muzică și din conversații se naște ceva.
Care sunt cele mai mari distrageri atunci când încerci să compui? Și cum reușești să le gestionezi?
Problemele personale. Uneori e imposibil să intri pe ușa studioului fără să fii afectat de ce e afară. Când eram mai mici, aveam probleme mai mici și intram “în stare” mai ușor. Acum trebuie să protejăm ziua respectivă. E greu, dar merită.
Publicul râde uneori, alteori tace. Ce reacție cauți, de fapt? Ce speri să simtă oamenii care te vor asculta live?
Vreau să zâmbească. Să-și aducă aminte că viața merită trăită. Să-și dorească să fie cea mai bună variantă a lor, să ierte, să râdă, să uite, să se iubească exact așa cum sunt.
Hai să ne distrăm puțin! Care sunt plăcerile tale vinovate? Poate o melodie, un fel de mâncare sau un hobby, spune-ne ceva ce lumea nu s-ar aștepta să afle despre tine.
La petrecerile noastre acasă cântăm Alex Velea, Nancy Sinatra, Mărgineanu. Cam așa arată playlistul nostru când suntem cu prietenii.
Ați urcat pe scena de la Strada Armenească, un festival cu parfum de vechi și vibrații urbane. Cum v-ați propus să surprindeți participanții?
Ca de fiecare dată, preferăm ca publicul să nu se aștepte la nimic. Și să plece plăcut impresionați.
Dacă ai putea să transmiți un mesaj celor care vor veni la concertul tău, dar nu te-au ascultat niciodată până acum – ce le-ai spune?
Bine ai venit în vis.
Mai multe despre D-L Goe găsiți pe:
Facebook | Instagram
Foto articol: (c) Nadina Stoica
Nicolae Baldovin