Andreea Eliza Petrov, artistă: “Arta trebuie să rămână umană”

Andreea Eliza Petrov este artistă, curatoare și poetă aș mai adăuga eu, oricum un personaj ce împrăștie în urma sa un parfum aparte, născocit parcă de un Grenouille al vremurilor moderne, o adiere care te poartă prin timp ca pe un gând supus melancoliei. În mâinile ei, simbolurile simple ale vieții se transformă în filosofii profunde, în poeme și paradoxuri fragile, iar fără să clipești o lume nouă se împlinește la chemarea ei.

Pentru că atunci când creezi nu uiți niciodată să cauți, în tine sau în exterior, spiritul Andreei de explorator în lumea artei a căpătat în timp mai multe sensuri, direcții. “Caut o artă care pune întrebări, care explorează expresivul, lumina, înaltul, necunoscutul, umbra, temerile și reprimările – chiar și urâtul – dar o face într-un mod care înalță, nu care zdruncină din temelii ori oripilează.” Despre aceste căutări inspiraționale și curatoriale am stat de vorbă cu Andreea, o artistă și un spirit care te poartă prin universul artistic cu un soi de vrajă numai de ea știută, într-un dialog pe cât de amplu, pe atât de încântător.

Lucrezi cu straturi, crăpături, transformări lente. Ce înseamnă „magnum opus” pentru tine, dincolo de sensul alchimic? E o lucrare, un drum, o stare?

Privind înainte, „magnum opus” este, pentru mine, un proiect – care te provoacă împreună cu tot ceea ce știi, tot ce ai acumulat, și chiar în raport cu opiniile celor din jur. Este scânteia unui drum nebătătorit, din afara zonei de confort, care continuă să genereze mereu noi direcții – adiacente sau divergente. Reprezintă un cumul de experimente și experiență, care deschid un traseu de urmat întreaga viață, fie și cu sincope de respiro sau devieri.

Privind înapoi, la finalul vieții, „magnum opus” se va putea dovedi o singură lucrare, ori întregul parcurs. Pentru fiecare artist e diferit, și nu poți ști dinainte. Poți doar să te dedici, rând pe rând, fiecărui proiect, oferindu-i tot ce ai mai bun.

Ai menționat la un moment dat inspirația din psihologia jungiană. Care dintre arhetipuri te obsedează cel mai des în lucrările tale?

Cel mai prezent este arhetipul Umbrei — nu într-un sens întunecat sau gotic, ci ca tot ceea ce e reprimat, uitat, stratificat sub suprafața vizibilului, care poate fi scos la lumină, la „ceai”, pentru a ne „împrieteni” și a fi integrat. Seria Clepsidrelor Palimpsest este în fond, o explorare a temerilor inconștiente: pierdere, dispariție, îmbătrânire și schimbare; a acelor straturi de memorie, timp și identitate care s-au exfoliat, dar care nu dispar niciodată complet. Relația dintre uitare și prezență devine vindecătoare — ce dispare dintr-o lucrare începe să se ivească din adâncul celeilalte.

Sinele este un alt arhetip puternic – clepsidra poate fi văzută ca un simbol al echilibrului, al procesului de individuare (Jungianul „drum spre sine”). Cercurile din compoziții fac trimitere la integrarea deplină.

Nu în ultimul rând, se insinuează și arhetipul Animusului. Se știe că Jung a integrat conceptele alchimice în teoria arhetipurilor, ca limbaj simbolic al transformării interioare. Aurul este elementul masculin în sens alchimic, iar lucrările reinterpretează procesul de metamorfozare a metalului obișnuit în aur. Adică sunt despre călătoria evolutivă a animusului.

Prin imersiune în procesul de creație, pot spune că am experimentat plenar o creștere personală pe aceste nivele diferite ale psihicului. Fiecare etapă pe care o lucram părea să genereze, în paralel, un context real în care să pot integra lecția ei. A fost o experiență intensă și stranie — n-am mai trăit așa ceva cu nicio altă lucrare.

În lucrările tale, distrugerea pare o formă de creație. Te sperie sau te eliberează gândul ăsta?

Distrugerea a fost proiectată de la început ca o formă de eliberare – compozițiile stratificate în profunzimile lucrărilor ies încet la lumină. Acesta a fost conceptul: am subliniat atașamentul uman pentru lipsa schimbării, la nivelul vieții și implicit al însăși artei. Ori viața e menită să curgă: zi după noapte, sezon după sezon, stare sufletească după stare sufletească. Ne sperie schimbarea, dar ea aduce cu ea frumusețe dacă știm să o privim.

Prin amestecuri pe paletă culorile devin impure, desaturate, rupte – niște noroaie. Însă pe pânză, ele se reașază într-un ansamblu frumos și plin de semnificații. Doar că schimbarea pictează acele culori cu tușe largi, ori foarte mărunte, pe care le putem interpreta doar când ne dăm cu un pas în spate… Personal, toate transformările din viața mea au dus, în cele din urmă, către mai bine, chiar și atunci când păreau că mă aruncă în gol.

Care e cel mai recurent conflict interior care îți apare în procesul de lucru? Îl lași să se manifeste sau îl sabotezi?

Cel mai frecvent conflict apare între nevoia de a păstra o lucrare într-un stadiu expresiv și impulsul de a o duce mai departe, în profunzime. De multe ori, aleg să mă opresc atunci când simt că o lucrare atinge o formă echilibrată și puternică – nu îmi place să forțez. Prefer să o reiau separat, de la zero, dacă simt nevoia unei direcții complet diferite.

Totuși, sunt momente – cum a fost în „anatomia” Clepsidrelor – în care am ieșit complet din zona de confort. A fost greu să acopăr compozițiile inițiale, pentru a crea o formă de palimpsest controlat, pentru că ele erau deja foarte puternice. În general, atunci când lucrez cu multe straturi succesive nu este spontan, ori o serie interminabilă de căutări și corecturi. Simt nevoia să fie o abordare planificată și, dacă nu creez palimpseste, să folosesc compoziții vechi, „bune de distrus”.

Simt nevoia să îmi las lucrările „să respire”. Le pun deoparte, uneori pentru mult timp, până când îmi e clar dacă sunt încheiate, în „așteptare”, sau dacă vor deveni fundaluri pentru altceva. Îmi dau voie să ascult ritmul lor.

Așadar, las conflictul să se manifeste recurent, fără să-i ofer o rezolvare reală. Nu nu lupt cu el – îl ascult. Am învățat să-l tratez ca pe o busolă, nu ca pe o piedică.

Ce te enervează la tine ca artistă? Dar ce iubești fără rezerve?

Mă enervează propriile limite umane – faptul că uneori îmi este greu să găsesc echilibrul între viața de zi cu zi și nevoia de imersiune totală în procesul creativ. Tind spre un mod de lucru intens, „totul sau nimic”, care nu e mereu sustenabil și îmi sabotează organizarea. Mă frustrează și lipsa timpului pentru reflecție profundă, esențială în munca mea.

Iubesc, însă, claritatea mentală pe care o simt când sunt în flux – simțurile mi se ascut, iar procesul devine extrem de intuitiv. Am învățat să am răbdare cu lucrările mele și să le las să evolueze în ritmul lor. Apreciez că am devenit mai spontană în timp, lăsând în urmă rigiditatea academică și redescoperind bucuria jocului.

Ce ți-ai dori să recuperezi din felul în care simțeai lumea când erai copil? Ai reușit, prin artă?

Mi-aș dori să recuperez încrederea cu care cream liber când eram copil – acea senzație de bucurie pură, în care construiam lumi întregi fără să mă tem că voi fi judecată. Paradoxal, parcursul meu artistic, mai ales în mediul academic, m-a îndepărtat de acest impuls. Rigorile performanței și ale corectitudinii mi-au erodat în timp încrederea în propriile alegeri.

Abia în ultimii ani am început să regăsesc, treptat, o parte din libertatea aceea. A fost nevoie de răbdare, de curaj și de o căutare constantă – nu a fost o revenire romantică, „visând cu ochii deschiși, privind stelele”, ci un proces conștient, uneori anevoios. Am reînvățat că arta poate fi refugiu chiar și printre constrângeri, iar această regăsire a dus la forme noi, mai personale, de a creea. Fără acest traseu, nu aș fi evoluat – nici ca artistă, nici ca om.

Ai și rolul de curator în spațiul pop-up al Celulei de Artă. Ce cauți tu, ca artist-curator, într-o lucrare a altcuiva?

Caut principii de sine stătătoare într-o lucrare – coerență, stabilitate, claritate, conștientizare, asumare, unitate într-un context mai amplu, concept, etc. Contează și factura pensulației, tehnicile folosite, meșteșugul în sine. Expresivitatea este un rezultat, în acest sens, nu doar un „dat”, pe care lucrarea pur și simplu îl are sau nu.

Nu e relevant dacă aș face eu acel tip de lucrare – poate nu aș face niciodată, și asta este perfect. Mă pot detașa ca artist și evalua cu claritate originea, influențele și contextul oricărei lucrări, la rece. Consider esențial pentru rolul unui curator.

Cât de important e pentru tine spațiul în care are loc o expoziție? Îți influențează deciziile curatoriale?

Da, spațiul îmi impactează mult deciziile curatoriale. De exemplu, într-un spațiu mic, de tip pop-up, pot selecta doar lucrări care spun o poveste foarte clară și concisă, bine închegată conceptual și coerentă vizual. Chiar dacă sunt lucrări executate eclectic, ele trebuie să urmeze un fir roșu evident. Unitatea rezultă în forță. Într-un spațiu mai generos, îmi permit inserții: o nuanță diferită a artistului, un subiect tangent, ori o tratare atipică, ca un contrapunct, câtă vreme păstrez echilibrul ansamblului. Spațiul dictează dimensiunile lucrărilor, capacitatea de a le ritma pe perete și raportul armonic dintre plin și gol. Cu alte cuvinte, influențează panotarea: un element esențial al capacității de a spune o poveste de impact.

Ce ai vrut să scoți în evidență din mitologia vizuală propusă de Victor, “Spirit Flesh Feather”?

Am vrut să scot în evidență o direcție artistică în care spiritualitatea lui Victor – reinterpretată personal – iese la suprafață cu cea mai mare forță. Deși are o operă extrem de diversă, cu cel puțin șase registre diferite, am ales această fațetă pentru că „răsuflă” cel mai clar ca esență a căutărilor lui.

“Spirit Flesh Feather” este exemplul perfect de expoziție cu lucrări caracterizate de eclectism: fiecare lucrare prezintă influențe de tratare fie expresioniste fie foviste, împrumutând din estetica suprarealistă, ori frizând grotescul prin deformări afective, cu accente naive. Și totuși, expoziția are o coerență subtilă – aceea a unui spațiu interior, oniric și intens colorat, în care simți luciditatea visului, dar și intuiția artistului.

Mi s-a părut o introducere perfectă în munca lui Victor, mai ales în contextul proiectelor viitoare în care sunt și eu implicată. A fost o expoziție de dimensiuni mici, dar cu impact puternic, gândită să dezvăluie ceva esențial despre autor.

Ce tip de public speri să atingă “Spirit Flesh Feather”? Și ce tip de reacție ți-ar plăcea să vezi la vizitatori?

Mi-ar plăcea să ajungă la sufletul unor visători, contemporani prin cronologie, însă cu inimi deschise, orientate spre o sensibilitate atemporală. La cei orientați spre transcendent. Reacția pe care o urmăresc nu e una vocală sau „instagramabilă”, ci o tăcere profundă – privitori absorbiți, poate chiar tulburați de ceva ce nu pot exprima imediat în cuvinte. Contemplația e cel mai frumos compliment pentru un artist și un curator.

Ce artistă simți că ți-a influențat radical modul de a vedea sau simți lumea, nu doar de a picta?

Îl țin minte în mod distinct pe Rauchenberg. A fost o revelație. Când am văzut că poate picta peste o saltea ponosită sau folosi un țap împăiat, ceva s-a deschis în mine – o libertate neașteptată. I-au urmat Kieffer cu pânzele sale extrem de încărcate cu materie non-picturală, Dubufet, cu „haute pâte” ale sale, și Malevich, cu simplitatea lui zdrobitoare. Este greu să mă limitez la unul singur. Au mai fost și sculptori: Anish Kapoor, contemporan, cu lucrări enorme, și Brâncuși, a cărui filosofie mi-a impactat permanent traseul artistic. Douchamp are o categorie doar a lui, ca părinte al ready-made-ului, deopotrivă detestat și iubit de urmașii artei. Facultatea a fost un carusel de deschideri mentale – direcții noi, uneori radicale, care mi-au schimbat felul în care percep arta, materia și lumea.

Cum ai descrie tipul de artă pe care vrei să o aduci mai aproape de public ca și curator?

Caut o artă care pune întrebări, care explorează expresivul, lumina, înaltul, necunoscutul, umbra, temerile și reprimările – chiar și urâtul – dar o face într-un mod care înalță, nu care zdruncină din temelii ori oripilează. Arta pe care o susțin este puternică vizual și stabilă, în același timp cultivând spiritul, racordându-l la înalt, nu zdrobindu-l. Îmi doresc să promovez artiști îndrăzneți, elocvenți, care iubesc meșteșugul și au un mesaj puternic. Sunt deschisă și provocărilor. Pot înțelege orice context sau expresivitate în artă, dar aleg să dau voce lucrărilor care construiesc. Îmi plac foarte multe medii și tehnici artistice, contemporane sau nu, așa că pe viitor sper să pot expune lucruri din cele mai diverse.

Ești conectată la multe medii artistice – locale și internaționale. Ce ți se pare că lipsește scenei de artă din România în momentul ăsta?

Ne lipsește, în continuare, un public larg care să fie familiar și deschis artei contemporane. Am evoluat mult la nivel național în ultimii ani: avem mult mai multe galerii și oportunități pentru artiști ca oricând. Însă publicul general rămâne atașat de subiecte și stiluri tradiționale, disociate de contemporaneitate – figurativul clasic, Renașterea, sau, cel mai aproape de prezent, Post-impresionismul.

Mulți nu trec pragul unei galerii contemporane fiindcă nu știu ce să caute sau cum să „interpreteze”. Ori, mai grav, ridiculizează ceea ce nu înțeleg. Spre deosebire de alte țări, unde galeria e un spațiu firesc de explorare, la noi încă pare intimidant. Iar fără public nu există colecționari, piață de artă sau un ecosistem viabil pentru ca artiștii să creeze constant lucrări valoroase.

În încheiere, ce crezi că trebuie să rămână în artă, indiferent de modă sau context?

Arta ar trebui să rămână, în opinia mea, ancorată în prezent și în trăirea umană. Prezentul este ceva ce te face unic și te definește – nimeni din trecut ori din viitor nu va trăi aceleași lucruri. Toți marii artiști au fost memorabili pentru că au amprentat prezentul lor și au vorbit despre el. Trăirea umană, pe cealaltă parte, este eternă. Caragiale e actual tocmai pentru că a surprins tipologii vii. Aluminurile medievale au devenit meme-uri pe internet pentru că sunt „relatable”, ating ceva profund uman, asemeni multor alte lucrări din istoria artei care au fost adoptate în pop-culture și „reînviate”.

Nu în ultimul rând, arta trebuie să rămână umană. Este o chestiune de expresie a sinelui și a sufletului, un meșteșug al facultății creatoare a omului, o explorare profundă și o observație fină. Este în regulă ca omul să folosească mașina, AI-ul, așa cum folosește o pensulă, o tabletă sau un obiect ready-made. Explorarea este bună. Însă nu este bine ca omul să se lase substituit integral de ea, iar la final să semneze. Cu atât mai mult când face primii pași în artă. Pentru că se lasă strivit, fără ca măcar să conștientizeze. Arta este asemenea unui mușchi: dacă nu îl antrenezi, dacă „îți învelești brațul într-unul bionic”, mușchiul tău se va atrofia. Orice inovație și tehnologie este valoroasă atâta timp cât nu îi permiți să îți degradeze sau chiar anihileze valorile cele mai înalte ale umanității tale. Este important să păstrăm vii aceste aspecte în mintea noastră, pentru că presiunea substituirii are toate șansele să devină curând acerbă, miza fiind însăși timpul.

Mai multe despre Andreea Eliza Petrov găsiți pe:
Instagram