Marian Văsii, membru stagiar al UAP din 2024, cunoscut și sub pseudonimul Nairam, este un artist vizual și scenograf român, originar din Brăila. S-a dedicat artei încă din adolescență și și-a aprofundat studiile în scenografie la Facultatea de Arte Decorative și Design din cadrul Universității Naționale de Artă din București.

De-a lungul carierei, a fost implicat în numeroase proiecte artistice – de la expoziții personale și de grup, până la colaborări scenografice în spectacole de teatru. Lucrările sale sunt rezultatul unei radiografii conștiente a trăirilor și experiențelor personale, asemenea unui jurnal vizual. Este surprinsă viața trăită pe muchia fragilă dintre vulnerabilitate și revelație.

Expoziția lui Nairam, “Aici nu e loc pentru perfecțiune – e loc pentru adevăr”, care se află în desfășurare la Echoes Haus din București și care cuprinde peste 30 de lucrări grafice ale artistului, marchează un exercițiu de introspecție artistică profund, adesea inconfortabil, în care deconstrucția sinelui devine un proces estetic. Despre acest eveniment dar și despre ceea ce îl inspiră pe Nairam în călătoria sa în universul grafic, am discutat mai jos, într-un dialog sincer, pigmentat cu povețe prețioase.

Salut! Numele “Nairam” vine ca o inversare a propriului prenume. Ce te-a făcut să alegi această semnătură artistică și ce îți permite ea, diferit de Marian Văsii?

Salut! Permite-mi să încep prin a fi recunoscător și onorat să răspund acestor întrebări. Totul a început cu mult prea mulți ani în urmă – pe când algoritmul Facebook nu înțelegea că putem fi mai mulți cu același nume, motiv pentru care l-am inversat. Ulterior, conexiunile sociale de atunci au îmbrățișat nota exotică, dar și sensul queer. Și uite-așa – de la un algoritm la o identitate autentică, poate fi doar un pas.

Dacă ar fi să îți prezinți expoziția “Aici nu e loc pentru perfecțiune – e loc pentru adevăr” pentru cineva care nu te cunoaște deloc, ce ai spune?

Expoziția este structurată în baza jurnalului vizual propriu. Iar în acest context nu se poate vorbi decât despre propriul adevăr și până și acest lucru este probabil. “Filele” sunt umplute cu emoții brute, senzații de tot felul, amintiri răstălmăcite și mai puțin cu date, subiect, predicat, nume, prenume etc. Dar cum suntem mai multe corcodușe pe o creangă conectată la alte crengi cu alte corcodușe – într-un copac cu rădăcini în pământ – suntem interconectați chiar și prin lucrurile care ne diferențiază. Părtinitor sau observator, jurnalul vizual expus surprinde stările mele; fricile, bucuriile sunt tangențiale cu ale mai multor corcodușe. Vorbind despre vulnerabilitățile noastre ne-am putea ajuta să vedem mai multe perspective și, în ciuda conceptului că aceia vulnerabili sunt slabi, vulnerabilitatea ar putea fi chiar un scut strălucind în lumina asumării.

Ce înseamnă “adevărul” pentru tine în contextul acestei expoziții?

Foarte bună întrebarea. Bineînțeles – e în natura umană să definească adevărul în fiecare zi. Un ac de compas moral care poate flexa în divizarea ariei sale în funcție de X factori. Printr-un exercițiu simplu de imaginație, am putea agrea că acul compasului străpunge inima – sub convenția că acolo ne găsim sentimentele. Astfel, fără să supăr vreo filosofie, adevărul fiecărui individ și al meu reflectă o stare de acord cu sine.

Însă, cum viața este dinamică, și acordul, și adevărul personal se modifică într-un tandem la fel de dinamic. În plan exterior, unitatea de măsură a adevărului cu care mă raportez la lume este aceea de a nu încălca libertatea altcuiva cu libertatea mea. În contextul acestei expoziții, sunt un om care s-a dat jos din turnul cristalin al ego-ului, s-a remăsurat în raport cu realitatea și a pus pe hârtie: “Ok, asta sunt. Asta simt. Atât.”

Ce te atrage la limbajul grafic, în special la tuș, pastel și colaj? De ce aceste medii?

Sunt un copil și ador să mă joc. Când eram foarte mic, tata completa rebus. Eram fascinat să pot controla cu libertate nonșalantă o imagine existentă – în acest caz revista, careurile, pozele – doar cu un pix pe deasupra. De la rujuri și oje la acuarele și ziare, găseam tehnici creative cu care să-mi anim existența în anii ’90.

Când am descoperit hârtia colorată, pastelurile, markerele, aș fi fost în stare să cumpăr toată papetăria din colț. Îmi place diversitatea, descoperirea, trecerea de la o tehnică la alta, combinarea lor. Unele experimente sunt ratate, altele chiar neașteptate, altele sunt menite să genereze alte direcții. La atâtea permutări și provocări, îmi e tare greu să rezist. Ultimele expoziții au fost marcate de pictură și-mi doream ceva nou, ceva altfel. Și uite-așa, “badabim badabum” – am dat curs jurnalului grafic.

Ai descris lucrările ca “un haos controlat”. Cum știi când o lucrare e gata?

Lucrarea nu e gata, lucrarea se transformă o dată cu mine. O pot opri atunci când sunt într-un accept cu starea și ideea. Adevărul, haosul, moartea și sensul vieții sunt temele de căpătâi ale omului. Fără ele, poate ne-am crede corcodușe unicat fără să conștientizăm copacul ce ne leagă. Nevoia de certitudine și siguranță ne întregește fragilitatea, ne alimentează anxietățile pentru a ne păstra în mișcare – căci în absența mișcării este însăși moartea, după cum am putea crede.

Haosul nu poate fi controlat, la fel cum nu putem, în general, să controlăm moartea. Iar dacă aceste considerații duc la ideea că adevărul este o iluzie și că, de fapt, nu putem controla nici propriile vieți, totuși găsim adesea sănătos să construim iluzii pentru a nu ne pierde în păduri și a nu ne sfâșia mai mult decât o facem deja. În ceea ce mă privește, pot avea doar speranța că pot opri imaginea unei lucrări într-un moment agreat cu mine – speranță, deoarece și acest lucru este o loterie.

Ai mai menționat și că fiecare desen e o amintire reconstruită. Cum a fost pentru tine acest proces de rememorare și traducere în formă vizuală?

Am de gând să dezvolt pe viitor acest lucru într-un concept mai amplu, inspirat fiind de o amintire care mi se dezvăluise în cap în timp ce lucram cu roșu o altă lucrare. Un apus fantastic de la Blasova, pe când aveam 12 ani, într-un concediu cu ai mei. Uitasem complet și, brusc, o culoare deschide puntea către altceva. Unele amintiri sau povești sunt cinice, altele blazate, iar altele halucinante – uneori vin din durere, din gât migrând spre catharsis, altele sunt izolate. Cred că e suficient să fii un pic overthinker și entuziast al diversității de tehnici, culori, texturi etc., astfel încât să generezi un roller coaster al propriilor simțiri.

Influențele de brutalism, expresionism și dadaism sunt evidente. Cum le-ai internalizat și cum se manifestă ele în lucrările tale?

Roata e rotundă, se învârte și deci funcționează. Nu reinventez nimic, poate cel mult pe mine. Poate e tare urât sau egoist să mărturisesc cu toată asumarea – îmi place să mă joc. Aveam aceste materiale la dispoziție, vremurile pe care le trăim poartă markeri ai unei istorii recente și, practic, tot ce am făcut nu a fost decât să unesc punctele între ele, răspunzând și nevoilor mele de a mai schimba suprafața de lucru.

Ai spus că această colecție e un test de măsurare a propriei frici. Ce ai descoperit despre frică în acest proces?

Ex abrupto – frica de a nu fi redundant cu sine într-un turn. Creez nu doar în spiritul spălăturilor interioare, ci și pentru aceleași corcodușe care au dureri asemănătoare, pe care nu le exprimă, dar cu care rezonează cu lucrarea Y. Trag nădejde că aportul artei în societate este reflexia vibrației colective din care face parte. Dacă o lucrare nu transmite, nu vibrează, nu găsește măcar un subiect care să rezoneze cu ea, atunci probabil ar căpăta valențe mai congruente în sfera hobby-urilor, divertismentului sau a unei spovedanii de rutină și secretă de ochii oricui.

Testul nu este de validare ca artist, ci de rezonanță cu lumea exterioară. Și nu în ultimul rând, elefantul din cameră – BANII. Dacă la fiecare expoziție vin și te cumpără doar prieteni, cunoscuți, grade de rudenie sau colegi de muncă – mai mult sau mai puțin din dorința de a te încuraja – nu fac decât să construiască o iluzie viciată. Însă dacă la fiecare expoziție măcar un individ de nicăieri se simte chemat de o lucrare și o vrea, găsesc cumva că din acest punct arta și artistul trec testul validării.

Care sunt libertățile și limitările pe care le simți în scenografie, față de arta vizuală pură?

Bugetul – aș râde la o primă ispitire a gândului. Să zicem că puțul creativ nu-și cunoaște fundul și poate da naștere la N vizualuri posibile și imposibile. În teatru și în realitate, orice idee costă, deoarece vine cu un extra material, extra șurub, extra culoare, extra timp etc. Apoi, să zicem că nu ai buget pentru toate perechile de blugi dintr-un Shakespeare. Cum poți pune pe hârtie idei fără să le poți reproduce? Ori nu vine din firescul piesei și ai vrut, cu vanitate, să acoperi propria lipsă de încredere, manipulând direcții pe care nu le stăpânești (fie din lipsă de experiență, fie din alte motive) – ori n-ai înțeles responsabilitatea ca numitor comun între arta vizuală și arta spectacolului. Uneori, poate chiar nu ai pe ce pune blugii.

Ai vrea să vezi unele dintre aceste lucrări “trăind” în decoruri sau pe scenă, într-un spectacol?

Pe toate.

Expoziția invită privitorul la o reflecție: “Ce se vede în oglindă, nu în ecran?” Ce îți dorești să simtă sau să își pună întrebări publicul în fața lucrărilor tale?

E o temă la care reflectez de ceva vreme. Ecranele amplifică un mecanism uman bun pentru supraviețuire, și anume “comparația”. Și cum orice extremă poate avea consecințe, uneori, grave, pe calapodul comparației se adaugă o serie de layere ciudate, de la nevoi închipuite de a fi într-un pas cu oameni pe care nu-i cunoști, la devalorizarea timpului și a conexiunilor reale, de la acordul cu sine la transformarea aproape radicală în personaje fictive din nomenclatorul sfântului internet. În ecran putem fi mai tari decât vecinul cu Dacia 1310, chiar dacă datoria la întreținere ar putea acoperi un Logan. Impostura, dezacordul, invidia duc la dezbinare de ceilalți și de noi înșine, lăsând loc altora să ia deciziile pentru noi. Câți nu au descoperit masajul din Thailanda doar pentru că un văr a fost pe acolo? Nu contest că încă putem găsi și lucruri bune pe ecran, doar aduc aminte să ne mai acceptăm din când în când ridurile din oglindă și să reducem numărul suicidelor din pricina filtrelor și a sentimentului de a nu fi niciodată de ajuns.

Și cu ce ai vrea să rămână privitorul după ce iese din expoziție?

Aș vrea să rămână cu o lucrare pe care să o fi simțit. Așa cum se zice că pietrele și experiența holistică cheamă privitorul pentru că îi trezesc un sentiment, arta este un limbaj al sufletului care comunică cu alte suflete. Da, este o altă vibrație față de cea în care ne petrecem timpul, vrem nu vrem, în stres, trafic, probleme, muncă, datorii etc. Simți ceva când vezi o lucrare? Da. Ce simți? Nu știu să explic, dar o simt. Păi, dacă nu cunoaștem limbajul sufletului astfel încât să putem comunica în altă frecvență, ne rămân aceste lucruri care să ne aducă aminte că simțim și că mai există și altceva în noi decât carne și oase. Acest meta-limbaj fiind susținut de orice tip de vibrație artistic-creativă: de la dans la teatru, muzică, fotografie, film, pictură, sculptură, veșminte etc. Și uite că specia umană din care facem parte reușește, cu puține resurse, să ne conectăm sub această limbă sacră – ca acel sentiment de întregire când ești într-o horă cu bătrâni și tineri.

Ce urmează pentru tine, ca scenograf și artist vizual, după această expoziție?

În ambele sensuri dezvolt proiecte și abia aștept să le împărtășesc cu voi.

Dacă ai putea transmite un singur gând către artiștii care încă ezită să-și expună vulnerabilitatea, care ar fi acela?

Nu e doar despre noi, artiștii, este despre noi, oamenii. E despre contribuția mică mică a fiecăruia la bunăstarea prezentului și a viitorului. Poate nu vom pica niciodată de acord pe o ideologie sau alta și poate chiar e sănătos să fie așa. Dar putem crea fiecare în spectrul său. Putem oferi și putem crește intensitatea vibrației creatoare la nivel global, cu responsabilitate și iubire. Deși responsabilitatea și iubirea nu sunt mereu privite ca libertăți, ci mai degrabă ca și constrângeri, din râvna după libertate absolută se poate pica ușor în prostie absolută – dacă acest absolutism ar avea și un al treilea testicul în sensul importanței. Mă tem că libertatea este o “constrângere” frumoasă, adică acceptarea copacului cu corcodușe, adică da, iubire și responsabilitate față de alte corcodușe, de alte crengi cu corcodușe, de corcoduș și, de ce nu, a întregii livezi cândva.

Mai multe despre Nairam găsiți pe:
Facebook | Instagram