CRISTIAN Crisbășan: “Fotografia este starea de grație a unei imagini”

Frumosul este un Univers la care participi sporadic, cu care te întâlnești în treacăt, la un colț de stradă, într-o zi de marți, în diferite forme și sensuri despre care abia bănuiești că există. Cristian Crisbășan reformulează aceste forme și sensuri propunând un Univers personal, la fel de bine încadrat de Frumos, și așează în lume imagini care-ți vorbesc într-o limbă nouă. Ei bine, am discutat cu Cristian despre lumini, forme și sensuri, dar și despre Walk & Shoot și Atelierul de portret în lumină naturală pe care artistul îl pregătește, într-un interviu din care am desprins multe şi am lipit acolo unde lipsea.

Salutări! Dacă mi-aș lua mâine un aparat foto de ultimă generație crezi că în ziua următoare m-aș putea numi și ‘photography’? A mai trecut moda asta, însă, cum știi să cerni dacă nu există o educație în direcția asta?

Dacă ți-ai lua mâine o mașină de curse de Formula 1, ai deveni campion a doua zi – deși ai carnet de conducere și șofezi de mulți ani? Nu. Cel mai probabil ai produce un accident îngrozitor. Dacă ți-ai cumpăra mâine un aparat foto ai fi doar un om care are un aparat foto. Și nu, moda asta nu a trecut. Este suficient să citești postările de pe grupurile de fotografie de pe platformele sociale.

Orice om care utilizează o cameră foto – de la un smartphone până la orice cameră foto – este un producător de imagini și atât. Cei creativi și talentați produc imagini bune și foarte bune. Foarte puțini însă dintre toți aceștia au nebunia, pasiunea, obsesia, perseverența, încăpățânarea, disciplina, munca și curajul de a ajunge la stadiul în care trec de la producerea de imagini foarte bune la acela de a crea fotografii. Fotografia este starea de grație a unei imagini. În ziua de azi, educația ți-o faci singur. Și orice educație sănătoasă începe prin a descoperi cine ești, ca să-ți dai seama ce vrei, ca să știi ce este nevoie să faci. În ziua de azi, nu ai nici o scuză să nu faci asta. Dacă te justifici stupid prin a spune “a, păi nu m-a învățat nimeni”, înseamnă că te negi pe tine însuți (pentru că tu poți și trebuie să fii primul tău mentor) și că te pui automat în situația de a depinde mereu de alții. Trebuie să ne obișnuim cu o realitate simplă: nimeni nu este responsabil pentru fericirea și bunăstarea noastră.

De ce ar fi nevoie, în mod real, într-un stadiu din ăsta incipient, pentru ca cineva să poată produce o fotografie care să se permanentizeze, să treacă peste timp?

Într-un stadiu incipient, da, poți face o fotografie de acest tip în două situații – noroc fabulos sau genialitate inconștientă. Dar mai ai nevoie ca altcineva, care a depășit demult stadiul incipient ca receptor, să vadă asta, să facă o evaluare, să emită o judecată și să-ți dea un feed-back. Și mai ales este nevoie de comunicare.

Talentul este ca o plantă rară. Dacă nu ai grijă de el cum se cuvine și nu-l hrănești, moare. Iar hrana lui este onestitatea, munca, studiul, pasiunea.

Pentru cineva care nu cunoaște detaliile tehnice din spatele unei imagini, dar care ar vrea să o apuce pe căile artei, ce recomandări i-ai oferi în legătură cu stilul tău fotografic?

La acest nivel, pe “căile artei” cineva o poate apuca doar într-un singur mod – să studieze albume ale unor creatori pe care istoria, oamenii, criticii, timpul i-au consacrat ca fiind artiști, iar lucrările lor au fost certificate ca fiind artă. Sau, dacă are bani, să devină colecționar. Nu tehnica fotografică consacră arta. Tehnica fotografică intră la capitolul “descoperiri științifice” și atât.

Eu nu am un stil, eu am punctul meu de vedere unic, este alegerea mea. Asta, pornind strict de la tehnică, s-ar putea copia într-o anumită măsură de către altcineva, dacă se rezumă doar la tehnică. Însă altcineva nu poate fi eu. Orice ființă umană este o entitate unică, originală, irepetabilă. Altcineva nu a trăit viața mea, nu simte ce simt eu, nu percepe cum o fac eu, nu are alegerile mele, nu se poate substitui mie. Ori de aici, după capitolul tehnică, începe creația onestă care ar putea (sau nu) conduce la fotografie și la eventuala consacrare, în timp, ca artă.

Eu nu mă consider artist. Nu am timp de așa ceva. Am mai spus-o – dacă te decizi ca mâine să-ți cumperi culori, pensule și hârtie, o cameră foto, un instrument muzical, să cânți sau să scrii, asta nu te bagă automat în clubul artei – așa ceva nu există. Te trece doar în categoria oamenilor care abia încep să-și pună la treabă, mai mult sau mai puțin creativ, imaginația și talentul.

• 

Dorothea Lange a spus-o foarte bine: “The camera is an instrument that teaches people how to see without a camera”. Cu alte cuvinte, dacă ai miopie mentală (tunnel vision), dacă funcţionezi pe pilot automat ca aproape 95% dintre oameni, nu vei putea niciodată să inovezi, să creezi în mod autentic. Există pe YouTube o minunată conferință TED Talk (la Universitatea din Maastricht) a lui Paul Rulkens numită “Why the majority is always wrong”. Și mai recomand conferințele lui Alain de Botton și ale lui Sir Ken Robinson – pe temele artei, percepției, educației, relațiilor interumane, creației, imaginației, talentului, imaginației.

Revenind la “stilul meu” (sic!) pot să dau doar niște “detalii tehnice” – camerele mele foto, obiectivele și computerul sunt second-hand. Camerele foto sunt vechi de câțiva ani și nu sunt full-frame – sunt Olympus (mirrorless – adică aparat foto hibrid). Nu fotografiez în format raw. Folosesc la editare Adobe CS 6 (versiunea 2012). Computerul meu este din 2011 și smartphone-ul meu este vechi din 2015 – dar ambele sunt Apple.
Și cred în ceea ce a spus David Alan Harvey: “Shoot what it feels like, not what it looks like”.

Împreună cu cei de la Walk & Shoot ai pus la cale Atelierul de portret în lumină naturală. Ei bine, cât de importante sunt luminile, umbrele, în raport cu un moment pe care chiar nu vrei să îl ratezi? Mai exact, se poate ca lumina să nu fie cea mai potrivită atunci când ai mai mare nevoie de ea?

Revin la înțelepciunea maeștrilor. David Bailey a răspuns așa:
“Q: What’s your favourite light source Mr. Bailey?
A: I’m happy with available light.
Q: You mean natural light?
A: No, I mean any fucking light that’s there!”.

Altfel spus, este important să știi și mai ales să simți, să percepi în felul tău. Diane Arbus spunea că niciodată o fotografie nu i-a ieșit așa cum voia sau se aștepta – a ieșit ori mult mai bună, ori mult mai proastă. Nu se poate ca lumina să nu fie cea mai potrivită – se poate doar să fii tu un producător de imagini superficial, leneș, fără talent și lipsit de imaginație. Și să dai vina pe lumină că nu s-a pliat ea pe profilul tău!

Fotografia nu este așa un șablon științifico-tehnico-artistico-filosofico-moral pe care îl aplici tu asupra lumii ca să iasă mai frumos, ca să faci artă.

De exemplu, una dintre cele mai mari prostii pe care le-am citit vreodată a fost afirmația cuiva pe un grup de fotografie din social-media: “Scopul fotografiei de nud este să arate frumusețea corpului uman”.
Atrag atenția că Umberto Eco a scris o istorie a frumuseții, dar și o istorie a urâtului, în egală măsură.

Mă amuză mereu cum lumea a fost dresată să creadă că Mona Lisa (Gioconda) lui Leonardo Da Vinci este un tablou frumos cu o femeie “frumoasă”. Nu. Tabloul respectiv este o capodoperă și este așa și pentru că Mona Lisa este o femeie cu un chip urâțit de o expresie rea, meschină, malefică chiar, dar cu niște mâini de o frumusețe divină, plină de tandrețe și lumină.

Frumusețea aia “gigea”, politically correct, safe, “Facebook & Instagram style”, de care este intoxicată toată lumea azi nu prea are legătură cu creația autentică și cu atât mai puțin cu arta. Creația autentică nu poate fi decât onestă. Iar onestitatea este incompatibilă cu o discriminare de acest tip – adică, evacuarea din câmpul percepției și al creației și din domeniul culturii a unor lucruri reale care nu se supun șabloanelor și clișeelor unei estetici false, ideologizate și canonizate.

• 

• 

Ce simţi într-un astfel de moment când, să zicem, ai ratat ocazia unei fotografii memorabile? Ce ar trebui să facă sau cum ar trebui să se simtă un fotograf amator cât să nu pună a doua zi aparatul la vânzare?

“Cele mai proaste fotografii sunt acelea pe care nu le facem. Din toate celelalte învățăm” spunea undeva fotograful american Jock Sturges. Creația nu este un concurs, nu este o competiție, este un drum – este despre tine cu tine însuți.
De unde știi și ce anume îți garantează că aceea putea fi o fotografie memorabilă? Și memorabil de bună sau memorabil de proastă? Este un mod greșit de a pune problema. Nu produci imagini ca să faci “poze bune”. Fotografiezi că nu poți trăi fără acest exercițiu creativ de a percepe și a recrea lumea din jurul tău în imagini personale, autentice – fără această formă de exprimare și comunicare.

Eu pot spune doar atât: uneori mi se pare că văd ceva care simt că ar merita surprins. Și duc camera la ochi, dar ceea ce văd prin vizor nu îmi mai place. Și renunț să mai declanșez. Deși, aparent paradoxal, îmi place în continuare. Orice imagine este doar portretul unei amintiri. Iar memoria este un proces evolutiv în continuă transformare.
Oliver Sacks spunea așa: “Every act of perception is to some degree an act of creation, and every act of memory is to some degree an act of imagination”.

Când îți iese o fotografie proastă sau ai ratat ceva, trebuie să te bucuri că ți-a fost oferită șansa să înveți să faci mai bine data viitoare. Și dacă simți că a doua zi vrei să-ți vinzi camera, înseamnă că de la început te-ai păcălit tu pe tine că trebuie să faci asta și probabil ar trebui să te apuci de altceva.

Îmi imaginez că ești o persoană ocupată și preocupată cu și de pasiunea ta. Totuși, mai ai și alte hobby-uri pe care ți le păstrezi pentru timpul liber?

La mine nu există expresia “mă plictisesc”. Eu nu pot să stau fără să fac ceva din ceea ce mă interesează și pasionează. Timpul, în sinea lui, nu este în niciun fel. Depinde numai de noi oamenii dacă îl transformăm în aur sau în… nimic.
Onest spun – și îmi cer scuze dinainte pentru orice posibilă ofensă – dar cred că numai proștii și superficialii se plictisesc. Simplul fapt de a fi în viață este atât de fabulos și complex cât să te țină ocupat fără să te plictisești toată viața! Dacă vrei să vezi asta, desigur. Dacă închizi ochii la spectacolul vieții (din care faci parte), atunci se face beznă și da, e altceva.

În afară de fotografie sunt foarte interesat și studiez graphic design, typography, arhitectură, istorie, istoria artei, sunt cinefil, nu-mi pot imagina viața fără muzică și visez la o vreme în care voi putea călători mai mult.

• 

• 

Ne poți recomanda 5 artiști români care, dintr-un motiv sau altul, sunt cumva underrated?

Brâncuși, Caragiale, Nichita Stănescu, Iosif Berman, Dan Nuțu. În România, de fapt, foarte puțini înțeleg în mod real valoarea, sensurile și ideile creației lor. De exemplu, Brâncuși, o celebritate mondială. Ce poate fi mai “underrated” decât asta: să iei cu “copy/paste” celebritatea lui deși nu înțelegi în mod real de ce a fost Brâncuși un geniu? M-ai întrebat de artiști, în general. Lista e mai lungă. Aș mai suplimenta-o cu George Enescu, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Nina Cassian, Saul Steinberg, Edward G. Robinson, Cristi Puiu, Liviu Ciulei, Adrian Ghenie.

Crezi că arta mai are puterea de a produce schimbări, de orice fel, într-o societate îndreptată mai mult înspre un trai cât mai simplu?

Arta, în sine, nu există fără oameni. Ea are nevoie de creator (nu există artă fără creație – invers, da, că nu orice act de creație poate produce artă) dar și de comunicare și receptare. Adică, de oameni. Fără oameni, în sinea ei, arta nu există. Deci nu arta poate avea sau nu puterea de a produce schimbări, ci oamenii. Cu pumnul, cu arma, minciuna, manipularea și violența sau cu adevărul, pacea, onestitatea și deci și cu creația și arta. Oamenii au puterea de a educa și influența alți oameni într-un sens sau altul. Arta niciodată nu a provocat războaie și crime. Lipsa artei și culturii, da. Religia și ideologia au creat crime și războaie, nu credința în divinitate și om. Creația și arta pot avea o funcție terapeutică atunci când sunt folosite spre eliberarea omului, nu pentru îndoctrinarea lui.

Pe de altă parte, nu mi se pare deloc că societatea de azi este îndreptată către un trai cît mai simplu. Dimpotrivă, cred că ne-am complicat îngrozitor, noi, ca oameni, pentru că ne-am lăsat manipulați să uităm lucruri simple dar fundamentale și am fost forțați să umplem golul rămas cu o multitudine deseori redundantă de surogate toxice. Oamenii devin încet-încet, dar sigur, niște mutanți. Am fost manipulați să înlocuim bunul simț omenesc cu “strategii de marketing politically correct”.

Recent, regizorul francez Thierry de Peretti observa bine că în ziua de azi ficțiunea a devenit o problemă pentru că a fost impusă în locuri în care nu ar trebui să existe.

Ce este mai greu de dobândit, tehnologia necesară despre care ştim că nu este chiar cea mai accesibilă sau avântul creator?

Dacă ești sărac (și nu mă refer aici în primul rând la bani) pentru că ești o victimă a injustiţiei sociale și a statelor eșuate în lupta cu Sistemul (așa cum sunt multe miliarde de oameni pe lumea asta), atunci absolut totul este greu. Pentru că ești izolat, invizibil și deci blocat. Și din acest punct de vedere cel mai greu este să-ți găsești puterea de a lupta, să descoperi cine ești cu adevărat și să nu te lași doborât de clișeele “politically correct” de pe lista oficială care ne învață cine și cum trebuie să fim.

Atunci când câștigi lupta asta – cu tine însuți și cu lumea – se produce o limpezire, un fel de apokalypsis: scapi de frică, de miopia mentală și de percepție și vezi clar soluțiile și oportunitățile potrivite pentru tine.
Cel mai greu de dobândit este această limpezire de sine. Restul vine de la sine, greu de cele mai multe ori, dar vine. Lucrurile cu adevărat bune, durabile, cu substanță și capabile de influență benefică, vin greu. Inspirația nu este o revelație, ci este un salt calitativ după procese continue de acumulări cantitative. Cu alte cuvinte, dacă stai degeaba și aștepți inspirația, nu vine. Dacă muncești zi de zi, cu pasiune și încăpățânare, vine.

Pentru un fotograf adevărat, camera foto trebuie să fie cum este arma pentru un soldat în vreme de război sau de pace – o chestiune de “viață și de moarte”. Performanța este să pui mâna să creezi fotografie mai ales când aparent nu ai chef de asta, când nu te simți bine sau ești deprimat și descurajat.
Creația este terapie. De menținere, dar mai ales de vindecare.

• 

Cristian Crisbăşan:
Facebook | Instagram