Sunt omul de umplut spații goale.
În orizontul trăirismului douămiizecist vidul, nimicul încolțit la comun, se înfășoară în straie ale firescului. Şi ne ascundem în scorbura asta a vieții ca într-o gaură de vierme despre care mintea noastră ne povestea, cum stăteam noi așa strânși la focul ființei, că ne poate duce-n alte spații. Dar care spații? În ce fel de lumi? Lângă ce fel de ființe?
Solitudinea este înstrăinare, dispariție din prezentul colectiv, o abreviere existențială a modului de reprezentație universală. Se trece de la dispariție la disperare atunci când ești împins în umbra nimicului ca și când aceasta ar putea să te ferească de arșița singurătății. Golul din stomac devine golul din viață, golul din piață, din clădirile din față.
Blue Velvet reușesc să în-filosofeze, dacă îmi permiteți, artistic starea asta de deşertizare colectivă despre care nu vrem să știm nimic parcă. Mai că întoarcem capul de la gândul acesta, de la noi înșine, ca și când am întâlni la întâmplare acel vecin enervant.
‘Spații Goale’ te încarcă cu un soi de răceală, cu un pic de răcoare, cu teama aceea cu care, petala desfăcută în floare, privește flămândă în zare, după roua dimineților înlăcrimate de soare. Ne este propus, așadar, un amestec de imagini aici, de intrări fără ieșiri, de geamuri a căror sticlă se preschimbă-n oglindă, a eului fără tău. Te simți singur, plasat aici fără voia ta, într-o lume despre care ai învățat că-i construită de mâna a milioane de oameni.
Revenind acolo de unde au plecat toate astea, ei bine, Blue Velvet și-au desfăcut aripile artistice într-o încercare de a cuprinde ‘maitotul’ unui eveniment. Şi e ce trebuie, ținând cont, evident, de argumentele acestea imagistice ce merg în afara muzicii, dincolo de sunet, în răspărul obișnuitului.
Ecoul, fiindcă acesta mi se pare aspectul definitoriu în teza asta la care ne întindem aici, este transpus de artiști și în sunet, acolo unde este poate cel mai potrivit să se afle. Astfel, cu ajutorul unor acorduri ușor grave, cu o lentoare ce descumpănește, reușind să stârnească o serie de stări. Vocea, desigur, întregește mood-ul ăsta printr-o intonație apăsată, de-o încruntare aproape nevrotică. Toate acestea se compun într-un dans, la fel ca cel din clip, ușor ciudat, ca o bucurie din aia venită de nicăieri ce-ți iese prin piele, te face să urli, să te miști dezlânat de liber, să alergi pe străzi, în văzul… nimănui.
“Sunt omul de umplut spații goale/Nu văd, nu simt, nu cred nimic.”
Am vrut să explorăm ideea și senzația de pierdere, de revoltă și, în final, de resemnare. Iar când vorbim despre pierdere ne referim la disocierea de propria persoană până la depersonalizare completă. Ești tânăr, ai idealuri, dar intri în sistem și începi să joci după regulile lui. Ajungi să fii un alt număr în matrice, încă o cărămidă în zid. Aproape că ajungi să îi faci și pe alții să joace în hora asta, iar asta începe să te dezguste. Încerci să te revolți, dar e prea târziu.
Singura scăpare e să ocupi spațiile goale, fie ele fizice sau imaginare. E singurul lucru care mai contează.” – Blue Velvet
Paradoxal, în toată această golire și dezgolire a ființei, piesa îți dă impresia de plin, de împlinire, de umplere. Evident, dacă facem referire la versul “sunt omul de umplut spatii goale”, ne putem gândi că asta este și intenția, de a pune ceva-ul necesar acolo unde acesta a dispărut. Iar dacă până acum structurile astea de beton între care ne agitam singurătățile nu ne spuneau nimic, în situația în care acestea oglindesc ceea ce suntem sau devenim, lumea ni se arată ca un loc nedorit. Împingând ceva mai departe ideea asta, îmi vin în minte vorbele lu’ Cioran: “Dacă ar fi cu putință să ne privim cu ochii celorlalți, am dispărea pe loc.”
Mai multe detalii despre BLUE VELVET găsiți pe: Facebook | Instagram | Spotify
Toate informațiile necesare despre proiectul “SPAȚII GOALE”, aici.
Foto: (c) Vladimir Pogonariu
Nicolae Baldovin