Alex Tocilescu și-a construit parcursul artistic traversând muzica, literatura, teatrul și textul cu aceeași disponibilitate de a se arunca în lucruri noi, de a le testa limitele și, uneori, de a le da peste cap solemnitatea. În universul său, profunzimea poate apărea într-un detaliu absurd al vieții de zi cu zi, iar încercarea de a fi prea serios riscă să îndepărteze tocmai lucrurile care fac o poveste vie. De la pisici și găinaț de pasăre până la întrebările despre artă, atenție și libertatea creativă, Tocilescu își construiește scriitura din observație, umor și acel instinct de a căuta ceva interesant acolo unde alții ar putea trece mai departe.
Aceeași nevoie de experiment și de energie neîmblânzită se regăsește și în felul în care privește arta românească, de la spiritul provocator al anilor ’90 și al proiectului „Rostopasca” până la realitățile actuale ale scenei culturale și dependența de finanțări precum AFCN. Împreună cu Harta Literară, Tocilescu organizează și turul literar ghidat prin București „Peretele pe care am scris Hagi”, ducând literatura dincolo de pagină și în spațiul concret al orașului. Am vorbit cu Alex Tocilescu despre scris fără rețete, despre literatura care nu are nevoie să fie solemnă pentru a fi profundă, despre ce se întâmplă când documentarea începe să sufoce imaginația, despre spiritul „Rostopasca”, despre libertatea de a nu controla întotdeauna sensul propriilor texte și despre ce mai poate însemna, astăzi, să rămâi curios.
Ai făcut muzică, ai scris cărți, teatru, texte. Ce se întâmplă dacă, după atâția ani, descoperi că de fapt nu te interesează nicio formă de artă în mod special, ci doar îți place să te bagi în lucruri care îți pot da peste cap viața?
Fix așa e, și e foarte drăguț. N-aș spune că nu mă interesează nicio formă de artă în mod special, ci că mă entuziasmez mereu descoperind chestii noi. Și e bine să rămâi entuziast.
Care este cel mai prost sfat pe care l-ai primit vreodată despre scris și de ce bănuiești că persoana care ți l-a dat era atât de convinsă că are dreptate?
N-am primit niciodată un sfat despre scris, pentru că nu am cerut niciodată vreunul. E drept, din când în când cineva îmi spune „ar trebui să scrie o proză despre X lucru”, probabil pentru că i se pare că e ceva interesant. Dar ceva ce e interesant pentru altcineva nu e neapărat interesant și pentru mine, așa că obișnuiesc să ignor aceste sugestii.
Există încă ideea că literatura „adevărată” trebuie să fie serioasă, grea și puțin deprimantă. Crezi că literatura română se ia prea în serios și că ar avea nevoie, din când în când, să-și mai strice singură solemnitatea?
Nici nu-i nevoie să vorbesc despre alții aici: cândva mi-am zis chiar eu că ar trebui să scriu ceva mai serios (mă rog, în sensul de roman, nu proză scurtă). Am încercat, n-a mers, era un text încâlcit și obtuz. De-atunci încoace nu m-am mai luat în serios.
Care este cea mai ridicolă situație în care te-a băgat vreodată faptul că ești scriitor? Și cât de des se întâmplă ca oamenii să-și imagineze despre scriitori lucruri care nu au absolut nicio legătură cu realitatea?
Cred că singurele situații ridicole sunt alea în care oamenii care știu că scriu mult despre pisici capătă impresia că aș fi un fel de expert și mă întreabă lucruri – deși tot ce știu despre pisici e că dorm mult, trebuie hrănite și uneori le place să se joace cu o sfoară.
Cât de mult contează să fii inteligent ca să scrii bine și cât de mult contează să fii atent? Pentru că uneori am impresia că oamenii care observă cele mai mici absurdități din jurul lor au un avantaj enorm asupra celor care încearcă să fie permanent profunzi.
Dacă încerci să fii profund, probabil că nu ești. Și cred că se poate găsi mai multă profunzime în nimicurile de zi cu zi decât în lucrurile despre care se crede că ar fi profunde. Poți să scrii zeci de pagini despre relația omului cu Dumnezeu, de exemplu, fără să ajungi la miezul ei, sau poți să scrii despre un găinaț de pasăre care ți-a picat pe umăr și să te întrebi de ce cred oamenii că ăsta ar fi un semn că urmează să ai noroc: oare divinitatea simte nevoia să-ți spună asta? „Vezi că o să câștigi la loto poimâine, să știi că va fi fost mâna mea”?
Piesa „Rostopasca” se întoarce la o perioadă în care arta românească avea o energie destul de greu de domesticit. Ce mai există astăzi din spiritul ăla și ce s-a pierdut definitiv pe drum?
Azi e multă cumințenie, mult „nu vreau să supăr”, mult „interiorizat” și multe cuvinte cu litere mari. Ăia din „Rostopasca” voiau să supere, să facă gălăgie, să facă scandal – și mai ales să se distreze. Nu prea mai vezi chestii azi (de exemplu la Diploma) la care să zici „uau, cine a făcut asta sigur s-a distrat enorm în timp ce o făcea”.
Dacă ai fi fost acolo în anii ’90, ai fi vrut să faci parte din „Rostopasca” sau probabil te-ai fi enervat după trei zile și ai fi plecat? Ce crezi că te-ar fi atras și ce te-ar fi făcut să fugi?
Probabil că m-aș fi băgat și aș fi rămas – la oamenii ăia, nici o expoziție nu semăna cu alta, căutau mereu ceva nou de zis, de făcut, de stricat, de construit.
Când transformi o poveste reală într-o piesă, cât adevăr e prea mult? Există un moment în care documentarea începe să-ți încurce imaginația și trebuie să uiți intenționat ce ai aflat?
Da. Pentru că la un moment dat, s-ar putea ca eu să nu mai am nici o implicare emoțională în povestea respectivă și doar să redau niște fapte care, de fapt, să nici nu mă mai intereseze. Și atunci cred că se pierde ceva, se transformă într-o relatare, în jurnalism, în ceva ce nu mai are nevoie de inputul meu creativ.
Dacă arta anilor ’90 ar avea astăzi un cont de Instagram, ce crezi că ar posta și ce ar considera absolut penibil din internetul nostru actual?
Cred că dacă „Rostopasca” ar avea un cont de Instagram, ar fi închis repejor, pentru că cineva s-ar simți ofensat. Și cred că asta și-ar și dori; poate că ar face un proiect, „un cont pe zi”, care ar conține o poză care ar duce la blocarea contului în cel mult două ore. Și toți am vâna noile conturi și am spera că vedem la timp poza, înainte să fie ștearsă. Și la final ar face o expoziție de o zi cu toate pozele alea, și după aia le-ar arunca la gunoi, de unde noi le-am scoate ca să ni le punem pe perete.
Dacă ai avea voie să interzici pentru un an un singur cuvânt folosit obsesiv în lumea culturală din România, care ar fi și ce ai vrea să se întâmple cu oamenii după ce nu l-ar mai putea folosi?
Probabil că cuvântul pe care l-am auzit cel mai des în ultimii ani e „AFCN”. Nu zic că n-aș vrea să-l mai aud, dar… mi-aș dori să existe suficiente alte fonduri și finanțări încât să nu mai depindă soarta unor proiecte și existența – financiară – a unor artiști de ceva ce ține, la urma urmei, de noroc.
Ai prefera să scrii o carte extraordinară pe care nimeni să nu o înțeleagă sau una imperfectă, dar despre care să se certe oamenii ani întregi? Cu alte cuvinte, cât de mult te interesează ca literatura să fie înțeleasă corect?
Nu cred în perfecțiune. Vorba cuiva, „dacă ești perfecționist, arată-mi ceva perfect”. Dar nici nu mă interesează ca ceea ce scriu să fie înțeles corect – pentru că adeseori nu știu nici eu ce vreau să se înțeleagă.
Mai multe despre Alex Tocilescu găsiți pe:
Instagram
Nicolae Baldovin