Dragoș Costache despre literatură și lumea privită prin fisurile ei

Pentru Dragoș Costache, literatura începe dintr-o anumită neliniște față de lume și continuă printr-o nevoie de a o privi mai atent, de a-i observa absurditățile, slăbiciunile și contradicțiile, apoi de a le transforma în povești care pot face cititorul să râdă înainte să-l lase să tragă singur concluziile. Scrisul său se mișcă între literatura de gen, satiră și observație socială, cu personaje care refuză să rămână simple instrumente ale autorului și cu un București care devine, treptat, personaj în sine. Seria “Popescu și Popova” ajunge astfel la cel de-al treilea roman, “Aur, Smirnă și Tămâie”, într-o lume ficțională construită din locuri reale, memorii urbane și oameni care, după suficient timp petrecut în pagină, încep să pară că au propria lor viață.

Această relație dintre ficțiune și oraș stă și la baza proiectului pe care Dragoș Costache îl dezvoltă împreună cu Harta Literară: turul ghidat “Prin Bucureștii cu Popeștii“, o invitație de a ieși din cărți și de a parcurge la propriu locurile în care se mișcă personajele seriei. Pentru Costache, literatura poate construi un public fidel tocmai atunci când reușește să depășească obiectul numit carte și să intre în spațiul real al cititorului. Am vorbit cu el despre anxietățile care ajung să devină literatură, despre literatura română contemporană și problemele ei, despre personajele care scapă de sub controlul autorului, despre Bucureștiul transformat în teritoriu ficțional și despre momentul în care o poveste începe să aparțină, în sfârșit, altcuiva.

Înainte de a deveni scriitor, există întotdeauna un om care privește lumea cu o anumită neliniște, care observă mai mult decât îi este poate necesar. Când ai înțeles că pentru tine această nevoie de a privi și de a înțelege trebuie să treacă prin literatură și ce ai găsit în scris pe care nu l-ai fi putut găsi în altă parte?

Pentru mine scrisul e un fel de a exprima anxietăți pe care le am despre societate dar și un fel de a le sublinia pentru un public care de multe ori poate le ignoră. Mi se pare că, dacă împachetezi niște idei despre slăbiciunile morale și politice ale societății noastre în caterincă proastă și acțiune de calitate discutabilă, poți să lași omul să-și tragă singur concluzii și câteodată am încredere în om, în capacitatea sa de a ajunge la niște concluzii corecte.

Literatura română contemporană are astăzi autori, edituri și evenimente, dar pare să ducă încă o luptă pentru un public mai larg și mai constant. Ce crezi că îi lipsește pentru a crește organic: mai multă educație pentru lectură, o piață mai bine construită sau, poate, cărți care să știe să vorbească mai direct cu lumea în care apar?

Literatura română nu există, sau cel puțin nu există o singură literatură română. Tot repet anecdota pe care o prietenă, Teo Matei, a trăit-o pe pielea ei la un târg de cărți undeva prin provincie. Ea, o autoare contemporană de succes relativ, încerca să vândă cărți unui public trecător și a observat că, după ce au trecut de taraba ei, doi mușterii de tipul intelighensia provincială la vârsta a treia au exclamat mândri “ia uite-i și pe ai noștri!”, la standul unde un buchinist vindea Caragiale, Eminescu, Istrati. Și Teo zicea pe bună dreptate: “dar noi ai cui suntem, doamnă?”

Cam asta e problema creșterii literaturii române, e a nimănui. Ai un canon osificat, fără femei, fără contemporani, “ai noștri”, ai o literatură contemporană sufocată de titluri mediocre (mă includ aici) și traduceri și ai o piață mică și șubredă peste care vine acum tăvălugul AI. Soluții? Soluții structurale nu văd să vină de la un guvern care a crescut TVA-ul pe cărți într-o țară unde nimeni nu citește. Așa că facem fiecare ce putem, fiecare la propriul nivel.

Într-o piață în care succesul unei cărți se poate măsura prin vânzări, cronici, premii, traduceri sau vizibilitate, unde începe și unde se termină, pentru tine, succesul literar? Poate o carte să fie un succes chiar dacă nu devine niciodată un fenomen?

Aș zice că cele mai multe cărți românești de succes sunt succese fără să le citească nimeni. Mai ales cele premiate. Și un fel de ruletă rusească sau loterie cu fiecare carte. Observă critica? Ai ceva de propus publicului? Succesele internaționale literare ale României le poți număra pe degetele de la o mână ciungă. Pentru mine o carte e de succes dacă are un mesaj, propune ceva, o temă, o teză și ajunge cu teza aia la public. Eventual vinde.

Literatura română este adesea privită din afara țării prin câteva nume deja consacrate. Crezi că există astăzi suficientă curiozitate pentru vocile noi și pentru genurile care au fost multă vreme tratate cu o anumită condescendență de critica literară?

Eu sper să existe pentru că Matca tocmai a lansat o serie de cărți traduse în engleză, printre care și una din cărțile mele, “Ultra Marin“. Cărțile astea sunt un fel de propuneri de alternative de imagine pentru literatura română. Dar da, mi se pare că există o deschidere mult mai mare, atât din partea criticii, cât și din partea publicului pentru noi idei în literatura română, inclusiv literatură de gen cu ascendent în ficțiune literară.

Într-un roman polițist, cititorul intră în poveste pentru a afla cine a făcut-o, dar rămâne adesea pentru tot ceea ce descoperă pe parcurs despre oameni. Pentru tine, misterul este doar motorul unei povești sau este, mai profund, o formă de a vorbi despre natura umană?

Tre’ să recunosc, eu nu sunt un mare cititor de literatură polițistă, pentru mine literatura polițistă e mai mult un fel de a livra un mesaj, de-aia îmi place Henning Mankell, tata nordic noir-ului. O carte polițistă, o carte de dragoste, un roman fantasy, filmele, muzica, toate trebuie să aibă un mesaj, preferabil unul nu foarte “pus cu mâna”. Și trebuie să fie distractivă. De-asta am eu respect pentru literatura de gen. E fun.

Cât dintr-un scriitor se află, de fapt, în personajele sale?

Sper că puțin, pentru că personajele mele sunt ușor neplăcute, chiar și cele eroice. Există această tendință literatura contemporană de a “scrie ce știi”, de a extrage din experiența ta, mergând până la cele mai adânci cercuri ale biografismului. E și un fetișism ușor bolnav al “realului” acolo. Eu încerc să scriu cat mai puțin despre mine, uneori îmi iese, alteori nu. Realul își are locul său în literatură dar, dacă tot ce faci e să dai din casă, pe mine mă plictisești. De-aia mă bucur că oameni ca Ceaușoglu sau Cornilă au tot câștigat premii de critică dar au și vândut bine în ultimii ani. Poate suntem la un punct de cotitură în literatura românească contemporană.

Există un moment în care personajele încetează să mai fie proprietatea autorului și încep să aibă propria lor voință? Ai avut vreodată senzația că Popescu sau Popova au făcut în poveste ceva ce nu mai era tocmai ceea ce intenționasei tu?

Personajele fac tot timpul doar ce vor ele. De-aia scrii, ca să vezi unde ajung. După care, când editezi, începi să le tragi înapoi cu lesa. Mai important mi se pare că, după ce capeți sau capătă ele niște fani, personajele încep să le aparțină mai mult lor decât ție. De fapt, cred că ăsta e succesul literar, când scapă din cușcă personajele și devin ale altora.

Proiectul Harta Literară pune efectiv pe hartă locurile reale din primele două romane ale seriei “Popescu și Popova” și transformă Bucureștiul lor într-un teritoriu care poate fi parcurs și în afara paginii. Ce se întâmplă cu un loc atunci când îl vezi mai întâi prin ochii unui personaj și abia apoi îl întâlnești în realitate?

Mie-mi place foarte mult Harta Literară pentru că pe mine mă fascinează fix genul ăsta de localizare. Cine, cum, când? De aia îmi plac plăcuțele astea istorice – aici a locuit x. Și de asta mi se pare fascinant să-ți populezi lumea fictivă cu locuri reale. Sau vițeversa, vorba poetului. Eu sunt acum prins în secolul XVIII un pic. Am recitit recent “Manuscrisul Fanariot” al lui Ruști, am citit prima carte cu logofătul Andronic dar și “A înflorit liliacul” de Ojog Brașoveanu și am citit “Diluvium” al lui Cornilă, de care vorbeam mai devreme. M-am bucurat ca un copil să văd Bucureștiul și nu numai în cărțile astea, încă recognoscibil, de peste veacuri. Și asta e puterea literaturii.

Cât de important este pentru tine ca un cititor să poată ieși din carte și să calce, la propriu, pe urmele ficțiunii?

Mai important decât ai crede. Am fost la Dublin, de exemplu, și m-a fascinat să văd scriitori și personaje în stradă. Semnalări ale locurile pe unde se plimbau personajele lui Joyce, statui ale lui Oscar Wilde la care lumea venea practic în pelerinaj. Apropo de ce vorbeam mai devreme, așa construim un public cu cititori fideli și angajați, consumatori recurenți de literatură.

Odată cu “Aur, Smirnă și tămâie”, seria “Popescu și Popova” ajunge la al treilea roman. Ce se schimbă într-un scriitor după ce petrece atât de mult timp alături de aceleași personaje? Le cunoști mai bine pe ele sau ajungi, fără să-ți dai seama, să te cunoști mai bine pe tine?

Eu am gândit seria asta pe trilogii de la început, trei cărți și un volum de povestiri, “drumuri” predeterminate pentru protagoniștii noștri. Dar mai am idei de încă două trilogii, doar public să fie. Eu personal nu mă plictisesc de personaje dar da, mai simți nevoia să faci o pauză pentru că ajungi să cunoști personajele prea bine, ajungi să se scurgă ele în tine nu din tine. Și oricât de simpatic mi-ar fi, nu vreau să fiu Popescu, nici Marin, nici măcar Milia Popova.

Și poate că aici se află una dintre marile ciudățenii ale literaturii: inventăm oameni pentru a spune povești, dar ajungem să le lăsăm în urmă o viață pe care noi înșine nu o mai putem controla. Dacă, într-o zi, Popescu și Popova ar putea să-ți pună o singură întrebare despre toate lucrurile prin care i-ai trecut, ce crezi că te-ar întreba?

“Mai ai mult, boss? Ne dai și nouă pace?”

Mai multe despre Dragoș Costache găsiți pe:
Instagram

Foto copertă articol: (c) Matca Literară