Robert Șerban, scriitor: “Literatura bună e riscantă pentru cititor”

Pentru Robert Șerban, literatura nu pare să fi fost rezultatul unei alegeri exclusiv literare. Înaintea scrisului au fost desenul și pictura, chitara, fotografia, teatrul, dar mai ales cititul și plăcerea de a povesti. A crescut printre cărți și scriitori, într-un mediu care i-a cultivat curiozitatea și l-a apropiat de literatura contemporană încă din adolescență. Mai târziu, parcursul său a trecut prin poezie, proză, presă, televiziune, editare și administrație culturală, păstrând aceeași nevoie de a observa oamenii, de a înțelege ce îi mișcă și de a transforma experiențele în text.

În conversația de față, Robert Șerban vorbește fără ocolișuri despre literatura română contemporană și limitele vizibilității sale internaționale, despre orgoliile și mecanismele lumii literare, despre cărțile care capătă valoare prin rezistența la timp și despre rolul scriitorului într-un oraș cu o memorie culturală atât de densă precum Timișoara. Vorbim despre Harta Literară, despre literatura care trebuie să ajungă dincolo de cercurile ei obișnuite, despre libertatea creației și despre acel efect pe care îl caută în orice carte bună: o formă de tulburare care îl scoate pe cititor, fie și pentru scurt timp, din propria lui carcasă.

Înainte ca literatura să devină o profesie, o vocație sau un teritoriu în care ai ajuns să te miști cu naturalețea cuiva care îi cunoaște toate străzile, trebuie să fi existat un impuls inițial, aproape imposibil de explicat în întregime. De ce cuvântul? Ce te-a făcut să alegi literatura ca formă de apropiere de lume și nu pictura, muzica, teatrul sau oricare dintre celelalte forme prin care un om poate încerca să spună ceea ce, uneori, nu poate fi spus direct?

Am fost timp de patru ani, în gimnaziu, într-o clasă cu profil special de desen/pictură, făceam 6 ore suplimentare de arte vizuale, inclusiv modelaj, în fiecare săptămână. Părinții mi-au făcut cadou, prin clasa a V-a, o chitară, la care am zdrăngănit până când am avut, la rândul meu, copii cărora le-am dăruit-o.

Mi-ar fi plăcut să știu să pictez ori să desenez, dar nu s-a prins de mine. Mi-ar fi plăcut să bat la tobe – simt ritmul – ori să cânt la chitară; n-am reușit. Mai cred că aș fi fost bun și de actor, intru ușor în pielea unor personaje, pot improviza, imita, dar nu am memorie pentru roluri. Fac fotografii, dar nu mă interesează să devin, cum se zice, profesionist, caut să rămân amator, adică să nu-mi dispară amorul pentru imagine, pentru instantanee, pentru inedit.

Cititul a fost și a rămas una dintre marile mele pasiuni, încă de când eram în școala primară. Am crescut între cărți și printre scriitori, tata fiind unul dintre ei. Mi-a alimentat pasiunea pentru scris, iar scriitorii pe care i-am cunoscut în copilărie și adolescență datorită lui ieșeau cu mult din ramele prin care vedeam eu lumea. M-au vrăjit prin spontaneitate, sinceritate, inteligență, umor și curaj, lucruri pe care nu le vedeam decât la ei.

Mă simțeam bine la cenacluri, mă interesau discuțiile literare, cele asupra textelor care se citeau, polemicile, literatura contemporană. Citeam reviste literare, în care mai găseai și altceva decât rahaturi comuniste. Dar cel mai mult cred că a contat faptul că-mi plăcea și-mi place să povestesc. Poezia este și ea o altă poveste.

Literatura română contemporană pare să trăiască astăzi într-o paradoxală stare de vizibilitate: există scriitori traduși, prezenți în festivaluri și târguri internaționale, dar există și senzația că literatura română continuă să fie privită din afara țării prin câteva nume devenite deja repere. Cum crezi că este percepută, în realitate, literatura română contemporană peste hotare și cât de mult din ceea ce se scrie aici reușește să treacă dincolo de granița limbii?

Din câte știu eu, literatura română e departe de a avea percutanță și faimă în străinătate. Sunt câțiva scriitori români care fac excepție, dar numărul lor e prea mic pentru a forma un val, un fenomen. Scriitorii români au o problemă reală cu concurența cărților traduse chiar aici, în țară. Românii care citesc literatură – tot mai puțini de la an la an – preferă literatura străină.

Sunt cărți apărute în zeci de limbi, milioane de exemplare, care au luat premii, au fost ecranizate. De ce să nu meargă la sigur și să riște cu un scriitor de aceeași limbă cu ei? Or, dacă asta e realitatea de la noi, vă cam dați seama care e cea din străinătate, unde concurența e și mai și.

Vorbim deseori despre succesul unui scriitor în termeni de tiraje, premii, traduceri, cronici, festivaluri sau vizibilitate publică. Dar poate succesul literar fi măsurat cu adevărat prin asemenea criterii? Ce înseamnă, pentru tine, succesul unui scriitor într-o piață literară precum cea românească, în care valoarea, vizibilitatea și circulația unei cărți nu par întotdeauna să meargă mână în mână?

Nu cred că se poate exclude numărul de exemplare vândute din succesul unui scriitor, chiar dacă e doar un succes de public. Adevărat, știu cel puțin un scriitor (care se laudă cu propriile tiraje) pentru care numai asta contează. Or, istoria literaturii spune că vânzarea e un criteriu, dar nu singurul. Eu cred că rezistența la timp ar putea fi cel mai important criteriu al succesului. Paradoxul acesta: uneori, cu cât o carte se învechește, cu atât devine mai valoroasă. Cu cât literatura unui scriitor trece mai mult prin timp, cu atât e mai puternică. Dar atât de puțini scriitori rezistă paradoxului…

Există, în literatura română contemporană, un fel de monopol al vizibilității? Nu neapărat un monopol în sensul strict al cuvântului, ci o rețea de centre, edituri, grupuri, reviste, premii și instituții care ajung să decidă, uneori discret, cine este văzut, cine este citit și cine rămâne în afara conversației? Și, dacă da, cât de mult mai poate fi literatura cu adevărat liberă într-un asemenea sistem?

Toți avem prieteni, antipatii, gusturi. Unii scriitori ne plac mai mult decât alții. Unii nu ne plac defel, cu alții adormim la cap. Prin urmare, preferințele se văd și dincolo de lectură, în gesturile publice care se fac. Și mai e ceva. Orice scriitor are un ditamai orgoliul. Crede despre sine că e cel mai important. Sau, măcar, că se numără printre primii zece scriitori ai literaturii. Rușinos este când pleci din fața oglinzii în care îți spui asta și ajungi s-o afirmi în public. Atunci devii ridicol și rizibil. Una e să crezi în cărțile tale, alta-i să spui chiar tu că sunt extraordinare. Și să n-ai niciun dubiu. Mă feresc de astfel de scriitori/artiști și îi privesc amuzat.

Cât despre rețele… Cred că e imposibil, într-o lume ca a noastră, în care poți deveni vizibil instantaneu, să mai iei curentul cuiva. Trebuie un complot pentru asta, cine are timp de așa ceva? A, da, un scriitor poate fi umbrit, o perioadă, dar dacă scrisul său e unul de calitate, îl va impune.

Există fraze care nu rămân doar în cartea din care provin, ci se mută, aproape fără să ne dăm seama, în propria noastră biografie. Poate fi o frază a unui alt scriitor, citită într-un moment anume, care să-ți fi schimbat felul de a privi lumea sau pe tine însuți? Care este acea frază sau acel fragment care a lăsat cele mai adânci urme în lumea ta interioară?

Da, sigur că au fost, nu una, ci foarte multe, dar au lucrat asupra mea lent, nu radical. Și, în continuare, un poem bun, o proză tare, un roman aparte mă mișcă din propria piele, mă dizlocă, mă emoționează. Eu asta caut în cărți: o cutremurare. Care, de multe ori, e disconfortantă. Literatura bună e riscantă pentru cititor, îl scoate din carcasa în care trăiește.

Îmi amintesc că prin clasa a XI-a, am citit un distih pe care l-am pus drept motto în caietul meu de limba română, cel de școală. Nu știu dacă nu e din Nichita Stănescu, un poet pe care l-am văzut “pe viu” la 11 ani, care m-a impresionat profund, pe care apoi l-am citit și care mi s-a părut diferit de ceea ce citisem până atunci. (Cum Șerban Foarță mi s-a părut radical diferit de alții.) Sună așa distihul: “Să-nveți zborul să înoate,/ nu se poate, nu se poate…”

Se vorbește mult despre inspirație, de parcă scriitorul ar trebui să aștepte, asemenea unui vizitator nocturn, ca ideea să-i bată la ușă. Dar literatura se naște, de fapt, din inspirație sau din muncă, disciplină, răbdare și disponibilitatea de a te întoarce, zi după zi, la aceeași pagină până când ceva începe să semene cu adevărul? Cu alte cuvinte: cât este mister și cât este meserie în spatele unei cărți?

N-am văzut literatura ca pe o muncă, ca pe o corvoadă, ca pe un tras la jugul carului de cuvinte. O fi așa dacă scrii roman, deși nu mi-ar plăcea să mă ostenesc astfel. Scrisul e intensitate, e densitate, e surpriză, e plin de întâlniri neașteptate cu personaje și situații inventate, dar plauzibile (câmpii pe care-i bat când scriu proză sunt din lumea asta, de regulă). Poți să scrii zilnic ore în șir, să muncești, cum ar veni, dacă o faci fără har și inspirație, nu e artă. Literatura e artă. Câte cărți tâmpite și muncite nu apar.

Ai traversat, în moduri diferite, mai multe spații ale culturii: literatura, presa, televiziunea, editarea, jurnalismul universitar, arta și, mai nou, responsabilitatea instituțională de a reprezenta o comunitate de scriitori. Crezi că aceste teritorii se hrănesc reciproc sau există momente în care toate aceste roluri intră în conflict, iar scriitorul trebuie să-și apere cu greu spațiul interior în fața omului public?

Sunt curios și săritor, vreau să știu și să văd cât mai multe, îmi plac oamenii, sunt interesat de cum și ce gândesc, de ce fac unii dintre ei, de ce scriu tinerii. Îi ajut cât și cum pot, unele lucruri trebuie împinse ca să pornească. Sunt un om de lume căruia îi place, uneori, singurătatea. Ea e decantorul întâmplărilor și al evenimentelor pe care le trăiesc ori mi le imaginez. Și tot ea, “locul” în care scriu.

Harta Literară este un proiect care pare să propună mai mult decât o simplă recuperare de nume, adrese și biografii. Este, într-un fel, o încercare de a arăta că un oraș nu este alcătuit doar din clădiri și străzi, ci și din vocile care au trecut prin el și au lăsat ceva în aerul său. Ce poate recupera un asemenea proiect din memoria unui oraș și de ce crezi că avem nevoie, astăzi, să ne reîntâlnim cu poveștile literare mai puțin cunoscute ale Timișoarei?

Cred că un proiect ca Harta Literară poate recupera o parte din memoria afectivă și culturală a orașului, memorie ce nu apare întotdeauna în ghiduri sau în marile repere istorice. Dincolo de nume, adrese și biografii, poate reconstitui legăturile dintre oameni și locuri: case în care au locuit scriitori, străzi care au devenit decoruri sau surse de inspirație, cafenele, cârciumi și spații în care s-au întâlnit idei, generații, sensibilități. Așa, orașul devine nu doar un spațiu geografic, ci unul al vocilor, amintirilor și poveștilor.

E nevoie ne reîntâlnim cu poveștile literare mai puțin cunoscute ale Timișoarei tocmai pentru că ele ne pot ajuta să privim orașul cu mai multă atenție. Orașele se cam schimbă, vin oameni care nu au copilărit aici (sunt unul dintre ei) și există riscul ca memoria locului să se fragmenteze sau să se piardă.

Recuperarea unor istorii oferă o formă de continuitate și ne amintește că identitatea unui oraș nu e ceva fix, bătut în cuie, ci se formează din multe experiențe, limbi, culturi și destine. În plus, redescoperirea unor autori sau a unor episoade mai puțin cunoscute poate schimba felul în care timișorenii se raportează la propriul oraș. O stradă pe lângă care treci zilnic poate deveni, dintr-odată, locul în care a trăit un scriitor, a fost scris un text sau s-a petrecut o întâlnire importantă. Iar când cunoaștem aceste povești, nu mai locuim doar într-un frumoasă citadelă, ci într-un loc pe care îl putem citi.

Harta Literară transformă memoria în experiență vie și să ne ajută să descoperim Timișoara nu doar privind-o, ci și ascultând vocile care încă există, într-un fel, prin cele ale “ghizilor” ei. Am fost ghid, știu ce vorbesc.

Timișoara este, fără îndoială, unul dintre orașele românești cu o identitate culturală puternică și cu o viață literară care a produs, de-a lungul timpului, figuri și opere importante. Dar cum vezi astăzi această viață literară? Ce funcționează, ce lipsește și ce ai schimba, dacă ai putea interveni asupra ei nu ca administrator al culturii, ci ca scriitor care iubește suficient de mult un oraș pentru a-i vedea și frumusețea, și fisurile?

Cred că viața literară a Timișoarei e vie, însă nu suficient de vizibilă și, mai ales, nu întotdeauna suficient de conectată cu orașul în care se întâmplă. Există scriitori, evenimente, lecturi și inițiative independente care păstrează un nucleu cultural important. Există și un public care răspunde atunci când i se propun lucruri autentice. Nu ducem lipsă de energie, ci mai degrabă de punți. E minunat că orașul are capacitatea să existe dincolo de instituții, prin oameni care scriu, organizează, publică și crează întâlniri.

Timișoara are și avantajul pluralității ei culturale. Istoria, amestecul de limbi și comunități, deschiderea către Europa pot deveni în continuare surse literare foarte puternice. Orașul are propria poveste, dar și o mulțime de povești care nu au fost spuse. Ce lipsește este o mai mare continuitate și o mai bună circulație a literaturii în spațiul public. Uneori am impresia că literatura rămâne într-un cerc relativ restrâns, în timp ce orașul are nevoie să o întâlnească mai des și în locuri neașteptate.

Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România caută ca scriitorii să fie cât mai prezenți în cartiere, în școli, în biblioteci, în spațiile publice, în conversația cotidiană. Dar asta nu ca să transformăm literatura într-un show, ci ca să-i redăm caracterul de experiență în comun. Scriitorul trebuie văzut, fiindcă nu e doar un nume pe o copertă, nu e doar o ființă din cuvinte. Eu caut să fac cât mai multe legături: între scriitorii de generații diferite, între literatura română și cea în limbile comunităților care au format Timișoara, între patrimoniul literar și scrisul contemporan, între centru și cartiere, între cei care scriu și cei care nu se consideră neapărat cititori, între tineri și cei la a doua, a treia tinerețe.

Avem un cenaclu literar, care poartă numele unui scriitor providențial pentru Banat, Cornel Ungureanu. Ne întâlnim și discutăm literatură. Și e atât de intens! O literatură vie nu-i una care își contemplă trecutul, ci care știe să-l transforme în întrebări și afirmații pentru prezent. Ba chiar în exclamații. Avem câteodată tendința să vorbim despre propria tradiție culturală ca despre ceva încheiat. Eu propun să o privim ca pe o responsabilitate reală, asumată. Dacă trăim într-un oraș literar important, datoria noastră de cititori și de scriitori e să-i sporim importanța și farmecul.

Dacă ai privi astăzi toate cărțile pe care le-ai scris ca pe niște ființe care au crescut în afara ta, desprinzându-se, la un moment dat, de omul care le-a creat, cum crezi că te văd ele pe tine? Și, mai ales, cât de diferit le vezi tu acum față de momentul în care le-ai trimis în lume?

Cred că mă văd ca pe un om care a îmbătrânit în timp ce ele au rămas la vârsta la care au fost scrise. O carte își ține minte autorul mai bine decât și-l ține autorul pe el însuși. După ce ai pus punct unei cărți, ai impresia că ai spus tot ce era de spus. De fapt, punctul în literatură nu există. Oricând și oricât mai poți lucra la o carte. Plus că ele nu îmbătrânesc împreună cu noi în același fel.

În mintea oricărui creator e gândul că ceva din opera (ca să sune ca pe Arena din Verona) sa îi va supraviețui și, implicit, îl va ține și în amintirea celor ce vor veni. E un truism ăsta, dar ca să rămână așa îl mai spun și eu. O carte, mai ales una de poezie, e și un jurnal, poezia transferă mult din subiectivitățile celui care o scrie. Când mai recitesc texte din cărțile de acum 30, 20, 10 ani, mă privesc cu mai multă îngăduință. Cu mai multă simpatie. Și cu o mai mare milă.

Scriitorul are privilegiul, și poate uneori blestemul, de a observa oamenii și pe sine cu o atenție care nu este întotdeauna confortabilă. Dacă ai putea schimba un singur lucru la tine, ca individ, pentru ca scriitorul din tine să devină un om mai bun, ce ai schimba? Și cât de mult poate literatura să ne transforme cu adevărat, dincolo de iluzia că simplul fapt de a scrie sau de a citi ne face automat mai buni?

Mi-aș mări doza de răbdare. Dar, n-aș mai fi eu… Naiba știe dacă aș schimba ceva? Aceeași carte nu are același efect asupra oamenilor. Pe unii îi lasă reci, pe alții îi dă în clocot. Probabil că atunci când numărul celor dați în clocot e foarte mare, e vorba de o carte bună. Sau de oameni buni?

Există bine și rău în creație? Nu în sens moral, simplificat, ci ca forțe care pot construi sau distruge, vindeca sau deforma, apropia sau separa. Iar dacă ar trebui să privești literatura contemporană dincolo de succes, faimă, premii și piață, care crezi că este, în cele din urmă, adevărata misiune, sau poate ultimul scop, al unui scriitor?

Creația ar trebui să fie teritoriul libertății totale, în care să poți spune cele mai mari și oribile minciuni, nemernicii, în care negrul să poată fi roz, iar cerul, cât o clătită. Fiindcă dacă un artist nu e lăsat să facă exact ce crede el – iar azi există cenzură ideologică, așa cum a fost cea a regimului comunist –, arta sa se șubrezește, își poate pierde misiunea. Care îi e misiunea? Să te facă să gândești și cu inima, nu doar cu capul, să-ți spună lucruri (unele îngrozitoare, sinistre) pe care nu le știi, să te sensibilizeze, să te întărească, să te emoționeze. Să te facă, măcar pentru un moment, să nu mai fii tu, să-ți ieși din fire.

Mai multe despre Robert Șerban găsiți pe:
Facebook | Instagram

Foto copertă articol: (c) Cristian Șuțu