De mai bine de un deceniu, Orkid își poartă muzica printr-un teritoriu în care compoziția rămâne mereu deschisă, iar fiecare piesă păstrează urmele celor care au făcut-o: nervul, obsesia, exigența, ezitarea, încăpățânarea și toate acele lucruri care se acumulează între trei oameni până când devin sunet. Pentru ei, muzica este încă forma cea mai precisă de a da afară ceea ce limbajul nu poate cuprinde, iar transformarea trupei se măsoară mai puțin în ani decât în felul în care fiecare dintre ei a ajuns să audă, să gândească și să locuiască altfel ceea ce fac împreună.
În jurul Orkid s-a strâns, în timp, o comunitate care a pornit din aceeași senzație de neapartenență la un peisaj muzical prea îngust pentru toate lucrurile care se întâmplau în afara lui. Stray Lights Festival este una dintre formele pe care această comunitate le-a căpătat. Înaintea concertului, am vorbit cu Vlad Ilicevici despre cei unsprezece ani ai trupei, despre tensiunile care pot deveni fertile, despre sportul de anduranță, cafea, instrumente și alte obsesii, despre felul în care se ascultă muzica în România, despre albume ca documente ale unor versiuni mai vechi ale sinelui și despre ce mai poate însemna, astăzi, să continui să faci muzică fără să-ți negociezi identitatea pentru a ajunge la cât mai mulți oameni.
Muzica voastră pare să existe într-un spațiu în care frumusețea și disconfortul coexistă permanent. Care este emoția pe care încă nu ați reușit să o traduceți într-o piesă?
E absolut imposibil pentru mine unul să estimez în vreun fel ce am reușit să transmitem și ce nu. De cele mai multe ori, fiecare piesă e un amalgam de gânduri și sentimente și emoții și nervi fără număr, câteodată contradictorii sau opuse.
Eu chiar cred că în muzică pui ce nu poți să exprimi altfel.
După peste zece ani și sute de concerte, ce parte din identitatea trupei simțiți că a rămas complet neschimbată și ce parte aproape că nu o mai recunoașteți?
Cred că ne-am transformat enorm în perioada asta și ca trupă și ca oameni. Eu și Radu suntem complet alți oameni decât acum 11 ani când am început. Mihnea e cu noi de 5 ani, dar și el a evoluat / s-a transformat destul de mult.
Probabil ce a rămas la fel este motivul pentru care facem ce facem. Adică să urlăm într-un fel semi coerent, pe alocuri armonic, alteori haotic ce nu poate fi spus altfel.
În mod cert pentru fiecare dintre noi a rămas nevoia asta cronică și acută de a face muzică în continuare.
Stray Lights Festival își propune să construiască mai degrabă o comunitate decât un simplu line-up. Cum se potrivește Orkid într-un astfel de context?
Cu Orkid a început ideea asta de a face o comunitate apoi un festival de muzică, fix pentru că nu ne găseam locul în peisajul destul de monocrom al muzicii “alternative’ de la noi. Încetul cu încetul ne-am dat seama ca suntem mult mai mulți, fix în aceeași situație.
România pare să treacă printr-o perioadă în care aproape fiecare weekend vine cu un nou festival. Cum poate un eveniment independent să devină memorabil fără să intre în competiția pentru “cel mai mare” sau “cel mai spectaculos”?
Nu cred că există o rețetă pentru asta dar cred totuși că un festival independent poate deveni memorabil atunci când are o identitate clară și reușește să fie relevant în raport cu ceea ce se întâmplă în scenele muzicale care îl inspiră, nu doar în contextul local.
Nu ne-am propus să ne uităm foarte mult la ce fac celelalte festivaluri și nici nu ne interesează o competiție de dimensiuni. Ne interesează mai degrabă să fim relevanți pentru scena pe care o iubim, să aducem artiști în care credem și să construim, de la o ediție la alta, un festival pe care noi înșine ne-am dori să-l frecventăm.
Pregătiți ceva diferit pentru concertul de la Stray Lights Festival sau există o stare pe care vreți să o creați special pentru publicul de acolo?
Fiecare concert al nostru este pregătit ca un eveniment particular, gândit și pregătit în raport cu contextul cu care se întâmplă. La SLF vom avea un set în care probabil că vom improviza mai mult.
Cum arată un dezacord creativ sănătos în Orkid? Există momente în care cele mai bune piese se nasc din încăpățânare?
Probabil majoritatea pieselor noastre se nasc din încăpățânare și din tensiunea constantă și consistentă dintre noi trei. Suntem diferiți, avem fiecare dintre noi estetica, etica și exigențele tehnice personale, și din toate astea se nasc cele mai bune lucruri și o muzică despre care noi credem că evoluează în fiecare zi.
Albumele voastre par să funcționeze ca fotografii ale unor perioade din viață. Dacă ați putea rescrie unul dintre ele astăzi, ați schimba ceva sau l-ați lăsa să rămână exact așa cum erați atunci?
După cum am zis și mai sus, ne-am schimbat enorm de la începutul trupei și cu cât ne întoarcem mai mult în istoria pieselor noastre, cu atât le-am schimba mai mult, ceea ce se și întâmplă în concerte. Altfel, pe album cred că e foarte important să rămână așa cum sunt, ca un document despre cum eram în perioada respectivă.
Cine sunteți atunci când nu sunteți Orkid? Ce ocupații, obsesii sau ritualuri vă ajută să vă păstrați echilibrul?
Fiecare dintre noi are o grămadă de hobby-uri și obsesii, ba chiar câteva care ne leagă.
De exemplu, suntem toți trei obsedați de cafea, de diversitatea ei și de modurile din ce în ce mai specifice în care o preparăm fiecare. Apoi, Radu gătește în ultimul timp și de multe ori ne aduce și nouă prânzul la repetiții.
Mihnea e mare fan rap / hip-hop, deși nu știu dacă a exprimat-o vreodată explicit. Apoi ne uităm amândoi la NBA și la fotbal.
Eu am tone de obsesii. Cele mai multe sunt legate de instrumente, pe care le colecționez, modific, setez și testez la nesfârșit. Dar și de baschet, alergat, ciclism (pe care le-am cam abandonat în ultimul timp) și, mai nou, de tir cu arcul, activitate de care sunt foarte mândru, pentru că mi-o doresc de minim 25 de ani.
Există o pasiune complet separată de muzică care, paradoxal, v-a influențat felul în care compuneți?
Pentru mine este clar sportul de anduranță: maratoane, ultra-maratoane, triatloane și iron-man-uri. De care m-am lăsat fix când am început trupa, din cauza timpului. Însă au lăsat niște emoții, idei și stări foarte pregnante pentru mine chiar și după atâția ani.
La genul ăsta de sport sunt câteva lucruri esențiale care te schimbă radical. Unul dintre ele este că petreci mult mult timp cu tine. În al doilea rând felul în care evoluezi este cât se poate de simplu, de clar și de rewarding. Dacă alergi mai mult, alergi mai bine.
Ce artist sau trupă ați descoperit în ultimele luni și credeți că merită mult mai multă atenție decât primește acum?
De la noi: absolut toate trupele din Stray Lights. Black Water e cea mai recentă descoperire de acolo (cred că i-am descoperit pe bune anul trecut). Și Chitila Sunrise.
Din afară: acolo nu știu exact câtă atenție primește fiecare trupă, dar obsesiile mele din ultimul timp sunt Chat Pile, The Bad Plus și Shellac (asta pe lângă zeci și sute de altele pe care nu cred că am loc să le enumăr aici).
Underground-ul românesc pare să oscileze între libertate totală și lipsa resurselor. Ce vi se pare că se câștigă și ce se pierde atunci când alegi să rămâi într-o zonă de nișă?
Habar nu am. Noi am ales doar să exprimăm ce e important pentru noi, într-un fel în care relevant și (din nou) important pentru noi. Nu am decis să rămânem în nici o nișă.
Ne-am bucura să ajungem la cât mai mulți oameni, însă nu suntem dispuși să ne schimbăm felul în care facem muzică pentru asta.
Simple as that.
Credeți că în România publicul caută acele sonorități care să îl provoace sau algoritmii au început deja să decidă ce ajunge să fie ascultat?
Din nou, habar nu am.
Sunt destul de convins că nu avem (ca țară) o cultură și o tradiție de ascultat activ muzică și de căutat chestii noi. Sau de mers la concerte. Sau de contribuit în vreun fel sau altul la viitorul muzicii din zonă. Muzica este pentru cea mai mare parte dintre noi un fundal confortabil și care se pierde sub multe alte layere și atât.
Dar asta încercăm să schimbăm, măcar pentru o (mică) parte din oamenii din jur.
Ce lucru nu ați făcut încă și simțiți că este absolut necesar pentru ca povestea Orkid să fie completă?
Să cântăm pe stadion, pentru minim 50.000 de oameni. Să luăm un Grammy, să fim extrem de bogați și să ne știe o lume întreagă.(zâmbește)
Ah, și să facem un concert la The Sphere, că tot suntem destul de axați pe vizualuri, grafică, animație și live drawing.
Cum sperați să vorbească lumea despre Orkid peste douăzeci de ani?
Sperăm să vorbească. Oricum, dar să mai apară în vreo conversație.
Dacă Orkid ar dispărea mâine, ce parte din voi ar dispărea odată cu ea?
Pentru mine unul nu cred că e posibil să nu fac muzică, într-un fel sau altul, cât oi fi. Astfel că, am speranța că Orkid va exista cât o să exist și eu.
La ce să ne așteptăm din partea voastră în viitorul apropiat?
O sa scoatem un album în toamnă. Clasic, de studio.
E posibil încă unul cu o improvizație live, de drone noise ambiental dirge până atunci.
Dar să vedem.
Mulțumim.
Noi mulțumim pentru timpul acordat și bucuria dialogului!
Mai multe despre Orkid găsiți pe:
Facebook | Instagram | Bandcamp | Website
Nicolae Baldovin