Baby Elvis pare să fi pornit de la o întrebare la care nici membrii trupei nu aveau încă un răspuns complet formulat. Un experiment cu o direcție intuită, dar fără traseu prestabilit, în care cântecele au crescut prin acumulări, blocaje, schimbări de formă, întâlniri și acea chimie imposibil de transferat dintr-un grup de oameni în altul. „The Person From Porlock”, piesa care și-a transformat propriul subiect într-o experiență de compoziție, spune poate cel mai bine povestea acestei formații: creația nu se întâmplă întotdeauna în linie dreaptă, iar uneori tocmai ceea ce o întrerupe ajunge să-i determine forma finală.
Dincolo de muzică, Baby Elvis vorbește despre independență, despre eșecurile care te obligă să nu mai aștepți permisiunea nimănui și despre un underground românesc ținut în viață de oameni care muncesc mult, cu resurse puține și cu prea puțină atenție din partea celor din afară. Înaintea concertului de la Stray Lights Festival, am vorbit despre sinceritate și relevanță, despre publicul care încă mai poate fi surprins, despre viitorul muzicii într-o cultură tot mai saturată de conținut generat, despre chimia dintre membrii trupei și despre acea lume pe care și-ar dori să o recunoască, peste cincizeci de ani, cineva care le-ar găsi muzica fără nicio explicație: o lume în care oamenii încă simțeau nevoia să facă zgomot împreună.
Dacă ați rescrie povestea Baby Elvis ca pe un scenariu, ați spune că totul a fost o alegere conștientă sau un accident care a continuat să aibă sens?
Baby Elvis a pornit ca un experiment, dar nu l-am putea numi un accident. Am avut de la început o intuiție destul de clară asupra direcției în care voiam să mergem, chiar dacă nu știam exact unde avea să ne ducă. Au existat alegeri conștiente în felul în care ne-am construit sunetul, dar și mult spațiu pentru spontaneitate, descoperire și schimbare.
Privind în urmă, povestea noastră seamănă mai degrabă cu un scenariu al cărui punct de plecare era stabilit, dar care s-a scris pe parcurs. Nu am urmat un plan rigid și nici nu am încercat să controlăm fiecare etapă. Am lăsat lucrurile care apăreau firesc între noi să ne influențeze și, de multe ori, tocmai aceste momente neașteptate ne-au ajutat să înțelegem mai bine ce vrem să fie Baby Elvis.
Așadar, am spune că totul a fost o alegere conștientă care și-a permis să evolueze organic. Un experiment care și-a descoperit sensul pe măsură ce a crescut.
Dacă cineva ar încerca să refacă Baby Elvis după o rețetă, care ar fi ingredientul imposibil de copiat?
Orice trupă are propriul ei „flavour”, născut din întâlnirea dintre personalitățile, preferințele și experiențele fiecărui membru. În cazul nostru, ingredientul imposibil de copiat ar fi tocmai chimia dintre noi: felul în care influențele diferite se completează, se contrazic și ajung, în cele din urmă, să construiască ceva comun.
Poți reproduce anumite sonorități, instrumente sau alegeri de producție, dar nu poți recrea exact dinamica dintre niște oameni: glumele, tensiunile, instinctele și toate micile compromisuri care modelează o piesă.
Cum vă dați seama că o piesă este vie și nu doar bine construită?
Ne dăm seama în momentul în care ne uităm unii la alții și avem cu toții privirea aceea de „This Is It”. Este o reacție aproape instinctivă, care apare înainte să apucăm să analizăm ce funcționează tehnic.
Ce piesă v-a “consumat” cel mai mult până acum?
„The Person From Porlock”, de pe ultimul album, este probabil piesa care ne-a consumat cel mai mult. A trecut prin mai multe forme de-a lungul anilor și ne-a dat destul de multă bătaie de cap până să ajungem la versiunea finală.
Ironia este că „The Person From Porlock” vorbește chiar despre acea prezență care îți întrerupe și îți sabotează procesul creativ. E inspirată din povestea lui Samuel Taylor Coleridge, care susținea că scrierea poemului „Kubla Khan” i-a fost întreruptă de un vizitator din Porlock, moment după care nu și-a mai putut recupera viziunea.
„Persoana din Porlock” a devenit astfel o metaforă pentru tot ceea ce întrerupe sau blochează procesul creativ. Într-un fel, piesa noastră a ajuns să-și joace propriul subiect: ne-a blocat și ne-a obligat să revenim asupra ei de mai multe ori ori.
Există un eșec pe care astăzi îl considerați indispensabil pentru existența Baby Elvis? Un șut în fund care v-a făcut mai mult bine decât rău?
Mai în glumă, mai în serios, dacă activezi în România în zona muzicală din care facem noi parte, ajungi să primești destul de constant câte un șut în fund. Nu credem că există un singur eșec decisiv, ci mai degrabă o succesiune de refuzuri, promisiuni rămase fără urmări și situații în care lucrurile nu au ieșit așa cum speram.
Din toate experiențele acestea am învățat că trebuie să depindem în primul rând de noi și să nu așteptăm validarea sau permisiunea cuiva pentru a continua. Ne-au obligat să devenim mai independenți, să ne asumăm deciziile și să construim cu resursele pe care le avem.
Dacă ar trebui să eliminați complet un element din identitatea voastră artistică pentru a putea continua ca trupă, la ce ați renunța cel mai greu?
Probabil că am renunța la trupă cu totul. Baby Elvis este așa cum este pentru că noi suntem oamenii care suntem acum, cu toate preferințele, contradicțiile și obsesiile noastre. Identitatea trupei nu este alcătuită din elemente separate, pe care să le putem elimina fără consecințe, ci din felul în care toate acestea se întâlnesc și funcționează împreună.
Când vă imaginați Baby Elvis peste un deceniu, vă interesează mai mult să fiți relevanți sau să rămâneți sinceri cu ceea ce faceți?
Cu siguranță ne interesează, înainte de toate, să rămânem sinceri cu ceea ce facem. Evident, oricine își dorește ca trupa în care cântă să fie relevantă, cunoscută și ascultată de cât mai mulți oameni, iar cine spune că nu își dorește deloc asta probabil nu este complet sincer.
Pentru noi, însă, relevanța nu ar avea prea multă valoare dacă ar veni cu prețul pierderii identității. Nu am renunțat până acum la ceea ce suntem doar pentru a ne adapta unor așteptări și nu o vom face în viitor. Asta nu înseamnă că vrem să rămânem neschimbați. Peste zece ani sperăm să avem alte preocupări, alte influențe și un sunet care să fi evoluat odată cu noi, dar vrem ca schimbarea să vină dintr-o curiozitate pe bune, nu din nevoia de a urmări o tendință.
Ideal ar fi, bineînțeles, ca sinceritatea și relevanța să nu se excludă. Dacă vom continua să facem muzică în care credem și aceasta va rămâne relevantă pentru oameni, cu atât mai bine.
Underground-ul este adesea romantizat din exterior și obositor din interior. Ce mit despre scena alternativă din România ați demonta fără ezitare?
E greu să existe mituri despre scena alternativă din România cât timp, în afara oamenilor care fac parte din ea, aproape nimeni nu o bagă cu adevărat în seamă. Poate că primul mit pe care l-am demonta este chiar ideea că există un „underground” coerent, vizibil și susținut, ca un ecosistem în care artiștii se pot dezvolta firesc.
În realitate, există mai degrabă o serie de trupe, artiști, organizatori și spații care încearcă să țină lucrurile în viață, de multe ori prin eforturi personale și cu foarte puține resurse. Din exterior, asta poate părea romantic (libertate, autenticitate, independență, bla bla) dar, din interior, înseamnă foarte multă muncă invizibilă, precaritate și improvizație continuă.
Stray Lights Festival își asumă un risc: acela de a pune în același spațiu artiști care nu urmăresc neapărat tendințele momentului. Credeți că publicul este încă dispus să se lase surprins sau vine la festivaluri cu așteptarea de a primi exact ceea ce cunoaște deja?
Credem că mai există oameni dispuși să aibă curajul și curiozitatea de a asculta ceva nou. Publicul nu este un bloc omogen: unii vin pentru confortul lucrurilor pe care le cunosc deja, iar alții tocmai pentru posibilitatea de a descoperi ceva la care nu ar fi ajuns singuri. Festivalurile pot crea contextul în care cele două categorii se întâlnesc.
Mai mult, credem că oamenii aflați în căutarea surprizei se vor înmulți odată cu dezvoltarea AI-ului și cu uniformizarea pe care acesta riscă să o aducă în cultură. Cu cât vom fi înconjurați de mai mult conținut generat, cu atât va crește nevoia de experiențe vii, imprevizibile și profund umane. Într-un astfel de peisaj, întâlnirea accidentală cu un artist necunoscut poate deveni cu atât mai valoroasă.
De aceea ne bucurăm că există evenimente precum Stray Lights Festival, care își asumă riscul de a aduce laolaltă artiști diferiți, fără să construiască programul exclusiv în jurul tendințelor momentului. Este un gest curajos, dar și necesar.
Dacă Stray Lights Festival ar putea lăsa o singură urmă în scena alternativă din România peste cinci sau zece ani, care ați vrea să fie aceea? Nu neapărat un festival mai mare, ci o schimbare reală pe care să o producă.
Ne-am dori ca Stray Lights Festival să devină acel loc în care trupele noi din România știu că au o șansă reală să se afirme, iar publicul vine cu încrederea că va descoperi de fiecare dată artiști buni și interesanți, chiar dacă nu le-a mai auzit niciodată numele.
Ar însemna construirea unei punți între artiștii care au nevoie de vizibilitate și oamenii care își doresc muzică nouă, dar nu știu întotdeauna unde să o găsească. În timp, publicul ar putea ajunge să aibă încredere în selecția festivalului în sine, pe lângă dorința de a vedea câteva nume cunoscute de pe afiș.
Dacă, peste cinci sau zece ani, vom putea privi în urmă și vom vedea trupe care și-au întâlnit aici primul public adevărat, iar oameni care au plecat de la festival cu noi artiști preferați, atunci Stray Lights va fi produs o schimbare reală.
Pregătiți ceva special pentru Stray Lights Festival?
Pregătim un concert plin de energie, în care vrem să concentrăm tot ceea ce definește Baby Elvis în momentul acesta. Abia așteptăm să fim acolo, să ascultăm și celelalte trupe.
Ce versiune a voastră apare doar în turnee / concerte și nu există în viața de zi cu zi?
Pe scenă apare o versiune mai dezinvoltă și mai liberă a fiecăruia dintre noi. În viața de zi cu zi suntem poate mai rezervați, mai prinși în propriile gânduri, dar în timpul unui concert dispar o parte dintre filtrele și ezitările obișnuite.
După atâția ani de concerte, care este diferența dintre un public care ascultă și unul care vine la evenimente doar pentru că e cool să te vadă lumea acolo?
Diferența este foarte simplă: cei care ascultă sunt cu adevărat prezenți și simți imediat asta. Nu este neapărat vorba despre cât de zgomotos reacționează sau dacă știu piesele. Vorbim mai degrabă despre concentrarea lor, despre felul în care energia circulă între scenă și sală și despre senzația că trecem împreună prin același moment.
Care este locul (real sau imaginar) în care mergeți atunci când aveți nevoie să vă amintiți că există viață și în afara scenei?
Nu credem că avem nevoie de un loc anume în care să ne amintim că există viață în afara scenei, pentru că fiecare dintre noi are deja o viață destul de activă în afara trupei, cu propriile preocupări și responsabilități.
În cazul nostru, lucrurile funcționează poate chiar invers: Baby Elvis este locul în care mergem pentru a ne aminti să nu luăm viața, și nici pe noi înșine, chiar atât de în serios. Trupa ne oferă un spațiu în care putem ieși pentru o vreme din ritmul obișnuit, putem transforma frustrările în ceva creativ și ne putem permite să fim mai spontani.
Ce pasiune sau preocupare aparent banală spune cel mai mult despre fiecare dintre voi?
Pasiunea pentru muzică spune în continuare cel mai mult despre noi și este lucrul care ne leagă, chiar dacă poate părea răspunsul cel mai evident din partea unei trupe. Felul în care fiecare dintre noi ascultă muzică, o caută, vorbește despre ea și se entuziasmează când descoperă ceva nou spune foarte multe despre personalitatea lui.
Dincolo de asta, fiecare vine cu propriile banalități, tabieturi și mici obsesii, unele mai interesante decât altele.
Ce artist, album sau proiect v-a surprins în ultima perioadă și simțiți că nu primește atenția pe care o merită?
În ultima perioadă ne-a plăcut foarte mult „pointless ways to operate”, albumul de debut al celor de la rotko_. Este unul dintre acele materiale care ne-au atras atenția și despre care credem că ar merita să ajungă la mult mai multă lume.
Dacă ați putea păstra o singură amintire din toată existența trupei și toate celelalte ar dispărea, pe care ați salva-o?
Am păstra concertul de la Hangar, de la Electric Castle. Exact când am început să cântăm, a început și ploaia, iar pentru că zona era acoperită, foarte mulți oameni s-au strâns acolo să se adăpostească. Practic, vremea ne-a făcut pe loc o campanie de promovare super bună.
Dincolo de contextul ușor amuzant, s-a creat o energie cu totul specială. O parte dintre oamenii aceia poate că nu veniseră neapărat să ne vadă, dar au rămas, au ascultat și au devenit parte din concert.
Dacă peste cincizeci de ani cineva ar găsi muzica Baby Elvis fără niciun context, ce sperați să creadă despre lumea din care a apărut?
Sperăm să creadă că eram niște ciudați care se întâlneau într-o cameră și cântau la instrumente. Că veneam dintr-o lume în care oamenii încă aveau nevoie să facă zgomot împreună, să greșească, să se contrazică și să transforme toate lucrurile acestea în muzică.
Planuri de viitor?
Momentan savurăm lansarea celui mai recent album și vrem să-l cântăm live în cât mai multe locuri. După perioada lungă în care am lucrat la el, simțim că acum este momentul să-l lăsăm să circule și să vedem ce viață capătă pe scenă.
Mai departe, cu siguranță va exista și un album următor la un moment dat în viață.
Mai multe despre Baby Elvis găsiți pe:
Website | Facebook | Instagram | Youtube | Bandcamp
Foto copertă interviu: (c) Dan Pereț
Nicolae Baldovin