Raluca Cîrciumaru despre estetica incertitudinii și coregrafia îndoielii

Raluca Cîrciumaru scrie cu luciditatea celui care știe că teatrul nu mai poate pretinde inocență. Dramaturg, critic și spectator deopotrivă, ea privește scena ca pe un teritoriu unde îndoiala valorează mai mult decât certitudinea, iar libertatea începe întotdeauna prin a fi pusă sub semnul întrebării. În răspunsurile sale, inteligența artificială nu este o amenințare abstractă, ci un simptom al epuizării umane, iar viitorul teatrului nu se măsoară în tehnologie, ci în capacitatea de a rămâne profund uman.

Acest dialog face parte din seria de interviuri realizată de CVLTARTES în contextul spectacolului „Liber Volatilium”, un proiect care explorează mecanismele manipulării, tensiunea dintre libertate și control și felul în care discursurile contemporane modelează percepția realității. Dincolo de spectacol, interviurile își propun să cartografieze vocile artiștilor implicați și să deschidă un spațiu de reflecție asupra prezentului pe care îl traversăm.

Bună, Raluca! Ai fost, pe rând și simultan, spectator, critic și dramaturg. Care dintre aceste identități este cea mai greu de suportat și de ce?

Le suport pe toate, dar cu ipostaza de autoare am cele mai multe răfuieli. Cere mai mult. Ai de căutat în tine și uneori nu găsești. Sau se trezește din senin, întrerupe, apare și dispare. E adevărat că îți și dă mai mult, dar e o ipostază mofturoasă și egoistă. Pe urmă, scrisul e o muncă de anduranță și disciplină. Vine cu îndoieli, chiar dacă ai ceva de spus. Și trebuie să te bați cu îndoielile, să insiști, să te ții bine de ambiție și de pasiune.

Există un moment în viața unui spectator în care teatrul nu mai oferă răspunsuri, ci devine el însuși o problemă. În ce etapă crezi că se află teatrul astăzi: soluție, refugiu sau simptom?

La cât de multe texturi de teatru există, m-aș feri de generalizări. Fiecare creator de teatru are scopul său, tripul său, are un efect pe care își propune să-l stârnească. Dar nici asta nu e uneori edificator, pentru că spectatorii își iau ei ce au nevoie de la teatru. Vin să mă emoționez și dacă nu m-am emoționat, nu a fost bun (pentru mine). Vin să fug de realitate și dacă performerii au adus realitatea prea brut pe scenă, probabil că nu-mi pică bine. Vin să înțeleg mai bine o problemă, și dacă spectacolul se concentrează pe (zic și eu o tâmpenie) jocuri de lumini și gag-uri, n-o să mă hrănească până la capăt. Și mai sunt și surprize.

Crezi că publicul contemporan vine la teatru pentru întâlnirea cu arta sau pentru întâlnirea cu propria imagine despre sine?

Cred că arta în toate formele ei e datoare să oglindească oamenii. Și, atunci, e cam același lucru.

În ultimii ani a apărut aproape un imaginar apocaliptic al inteligenței artificiale. Crezi că teama oamenilor este că roboții ne vor lua locul sau că ne vor obliga să descoperim cât de mecanici am devenit deja?

Dar roboții ne iau deja locul. Întrebările la care răspund acum de cine sunt scrise? Am văzut și spectacole de teatru cu texte neasumat scrise cu AI-ul. Suntem datori să nu facem asta măcar noi, cei care ne batem cu pumnii în piept că suntem cu vocaționalul și cu umanitatea.

Suntem mecanici, zăpăciți și copleșiți de volumul de muncă. E ușor să scrii un prompt. E ușor și să ai senzația că răspunsul AI-ului e mai bun decât ce ai putea să scrii tu. Aici mecanicizarea e mai mult o consecință a burnout-ului, a lenii, a lipsei de timp sau de inspirație. Ca să și răspund la întrebare, nu știu de ce le e frică oamenilor. Îmi imaginez că cel mai tare ne e frică să nu rămânem fără locuri de muncă.

Cum îți imaginezi scena teatrală peste douăzeci de ani: mai umană, mai hibridă sau mai dependentă de tehnologie?

N-am idee cum va arăta viitorul. Mi se pare un subiect epuizant și speculativ, și atunci nu-mi bat capul. Dar: tehnologia e o practică deja bine integrată în artele spectacolului. N-are cum să dispară. Poate va fi integrată în moduri pe care încă nu le intuim. Și m-aș aștepta și la producții ultra analog, care aproape că vor exotiza umanitatea.

Crezi că publicul român este pregătit să se recunoască în temele propuse de „Liber Volatilium. Pentru uz ideologic” sau va exista și o zonă de disconfort?

Prima variantă.

Titlul proiectului pare să conțină simultan promisiunea libertății și mecanismele controlului. Cum s-a născut această tensiune și de ce ai simțit că trebuie explorată acum?

Denisa Nicolae a venit cu conceptul și a intuit foarte bine momentul. Cum speculează și întrebarea, textul nostru vorbește despre manipulare sistemică în mai multe ipostaze și despre libertate. Știți cu ce dinamici politice ne-am tot confruntat în ultimii ani ca țară, ca proximitate zonală, ca planetă. De acolo căutarea.

Dacă spectacolul ar putea lăsa o singură urmă în mintea publicului, care ai vrea să fie aceea?

Ceva despre felurile în care ne protejăm de discursuri manipulative.

Există un teritoriu artistic pe care nu l-ai explorat încă, dar care te atrage obsesiv?

Artele vizuale. Mi-ar plăcea să am timp să pictez, să modelez, să fac cu mâna…

Ce proiect ai începe mâine dacă nu ar exista limite de buget, instituții sau criterii de finanțare?

Restaurarea clădirilor din București.

Ce idee despre tine ai abandonat în ultimii ani?

Am abandonat ideile fixe despre mine. Că așa sunt eu, că x mă definește, că eu n-am cum să y.

Dacă cineva ar găsi peste o sută de ani o singură propoziție scrisă de Raluca Cîrciumaru, ce ai vrea să spună acea propoziție?

M-am gândit să aleg ceva din capitolul meu din „Liber Volatilium”. Așa începe. „E 28 aprilie, plouă zi și noapte și avem tot restul vieții în față.”

Mai multe despre Raluca Cîrciumaru găsiți pe:
Facebook | Instagram

Foto copertă articol: (c) Adda Mihăescu