Saint Machine, artistă: “Cât din ceea ce simți e cu adevărat al tău?”

Saint Machine nu construiește doar instalații; ea croiește spații vii în care lumina pulsează, corpul respiră și granițele dintre om și mașină devin permeabile. Fiecare lucrare e un altar invizibil, o cameră de rugăciune în care organismul uman și structurile digitale se învață reciproc, se ating și se rescriu.

Empatia devine o funcție biologică extinsă, vulnerabilitatea, o interfață sinceră, iar privirea, ultima dovadă a umanului. În „Grădina Deliciilor Sintetice”, plăcerea nu este consum ci, mai cu seamă, dialog; tehnologia devine, astfel, teren de explorare. Saint Machine transformă fragilitatea în forță, lumina în respirație și spațiul în organism, invitând vizitatorul să devină parte dintr-o halucinație colectivă, un experiment al percepției și al interconectivității.

Interviul de mai jos pătrunde în mecanismele nevăzute ale acestei arte: cum se întâlnesc omul și mașina, dorința și frica, intimitatea și expunerea, în instalațiile care respiră odată cu noi.

Numele tău artistic, Saint Machine, sugerează simultan sacralitate și mecanică. Ce fel de „altar” îți imaginezi atunci când lucrezi cu organisme hibride și structuri digitale?

Altarul meu nu e un loc, e momentul în care două sisteme vii își reglează ritmul unul după celălalt. Instalațiile mele sunt camere de rugăciune unde corpul uman simte și încearcă să se înțeleagă pe sine cu ajutorul sau, uneori, în pofida unui sistem construit. Sacrul e o stare de atenție, un imaginar împărtășit, o stare de zbor.

Lucrările tale respiră prin corpul privitorului, îl absorb și îl condiționează. Unde se termină artistul și unde începe „mașina vie” pe care o creezi?

Eu mă termin acolo unde conștientizez că sunt una dintre variabile unui sistem construit de mine și tot ce generez e o reacție simulată. De acolo, nu mai știu cine generează și cine răspunde.

Vorbești adesea despre spațiu ca despre o entitate vie. Cum arată, pentru tine, granița dintre spațiul interior și cel exterior, dintre intimitate și expunere?

Da, chiar așa îl simt, ca o entitate vie, deplasarea mea în el mă definește, de fapt mișcarea e transformare. Granița dintre intimitate și expunere e o membrană permeabilă. Spațiul interior se dilată până când înghite tot ce îl privește. În The Gaze of No Return, dilatarea e literală, pentru că îl privești devii parte din percepția unui spațiu construit, iar intimitatea devine un spațiu comun, un câmp de date. Privirea e și ea o formă de atingere, iar expunerea înseamnă contaminare.

Dacă privim organismul uman ca pe un dispozitiv biologic care cedează tentației digitale, unde se află punctul critic: în dorință, în frică sau în iluzie?

În nevoie. (zâmbește) Nevoia e un cod care se rescrie singur. Frica și iluzia sunt doar ecouri ale nevoii. Nevoia de a fi văzut, simțit, de a te continua dincolo de piele, de asta ne lipim de “mașină”. Nevoia de blană digitală, de atingere, de recunoaștere printr-o oglindă a cunoașterii umane colective, care este atât de stratificată și de densă încât nu mai pare umană.

Instalațiile tale par să transforme fragilitatea în forță. Crezi că vulnerabilitatea corpului uman este, de fapt, cheia pentru a înțelege viitorul relației noastre cu tehnologia?

Vulnerabilitatea este un spațiu în care apare învățarea și creșterea. Corpul fragil e o interfață sinceră, nu minte, nu disimulează. Cheia relației cu tehnologia este învățarea, înțelegerea propriei ființe și înțelegerea acestui construct numit tehnologie.

Tehnologia poate fi periculoasă doar atunci când e folosită neinformat, prostește sau cu răutate. Eu mă joc într-o zona de experiment în care se testeaza vulnerabilitea de ambele părți, atât a sistemului viu cât și al celui construit.

Ce vezi atunci când închizi ochii după ce creezi o instalație imersivă: un algoritm care pulsează sau o amintire organică, aproape viscerală?

După ce termin o lucrare nu prea mai văd nimic, e golul lăsat de ce am reușit să scap. Dar înainte văd ideea lucrării ca pe o amintire din sunete întârziate care mă caută, dar pentru ca eu nu știu să o explic sonor încerc să-i dau o formă fizică.

În arta ta, lumina e mai mult decât un efect estetic — pare o materie vie. Cum se schimbă pentru tine lumina când devine „respirația” unei instalații?

Folosesc lumina ca semnal vital, nu ca ornament, ea generează și absoarbe o reacție simultan. În alte lucrări lumina respiră odată cu privitorul. În privirea fără întoarcere, lumina devine ochi și te privește înapoi.

Grădina Deliciilor Sintetice invocă inevitabil memoria lui Hieronymus Bosch, dar o mută într-un teritoriu postuman. Cum ai rescris tu, în interiorul acestei expoziții, relația dintre plăcere și tehnologie?

Plăcerea este și ea o formă de cunoaștere. În Grădina Deliciilor Sintetice, tehnologia nu promite paradisul, te aduce într-un prezent extins, în care plăcerea devine dialog, nu există consumator și obiect, ci două entități care se învață reciproc.

Evenimentul vorbește despre „misericordia inventivă” – atenția față de alte specii și ființe, fie ele animale, vegetale sau obiecte. Cum răsună această idee în practica ta artistică?

Pentru mine, empatia e o funcție biologică extinsă, care nu se oprește la granița speciei.

În proiectul I, Human (2018), am explorat felul în care stările emoționale umane pot deveni conținut biologic și energetic ce influențează alte forme de viață. Instalația măsura coerența emoțională a utilizatorilor și transforma acest nivel de empatie în lumină care hrănea microorganismele, o metaforă a interdependenței dintre oameni și mediul lor. Supraviețuirea populației de euglene depindea de gradul de empatie al vizitatorilor, așa cum supraviețuirea noastră, ca specie, depinde de capacitatea de a rămâne coerenți emoțional unii cu alții.

Într-un fel, I, Human se afla pe același teritoriu conceptual cu ceea ce Grădina Deliciilor Sintetice numește „misericordie inventivă”, o încercare de a regândi legătura dintre viu și tehnologic.

Care este rolul pe care ți-l asumi ca artist în cadrul acestei expoziții: acela de ghid, de provocator sau de oglindă a propriilor frici și dorințe ale publicului?

Nu sunt artist, nu ghidez și nu provoc direct, incerc sa creez condițiile în care publicul se poate privi fără mască. Instalația e un catalizator al emoției colective.

Ce speri să lase în urmă Grădina Deliciilor Sintetice în mintea și corpul vizitatorilor: o revelație, o neliniște sau poate o nouă formă de empatie?

Grădina Deliciilor Sintetice a fost un context fertil, care a dus mai departe o direcție de reflecție despre percepție, empatie și interconectivitate pe care eu o urmăresc de mult timp. E reconfortant și provocator în același timp să văd cum ideile se multiplică și se transformă prin alte voci și alte medii. Instalația pe care am expus-o acolo sper să lase o halucinație împărtășită, sau măcar o sămânță de neliniște lucidă. Dacă vizitatorul a plecat cu o senzație de prezență, atunci lucrarea și-a atins scopul. Empatia e o formă de fuziune, un proces viu, nu neapărat confortabil.

Dacă ar trebui să definești ceea ce faci printr-o singură întrebare, nu printr-un răspuns, care ar fi acea întrebare?

Cât din ceea ce simți e cu adevărat al tău?

Într-o lume unde granița dintre trup și mașină devine tot mai difuză, ce crezi că va rămâne ultimul lucru recognoscibil ca fiind “uman”?

Privirea. Nu cea fizică, ci actul de a privi înapoi. Capacitatea de a recunoaște o altă conștiință în fața ta și de a te reconfigura prin ea.

Când instalațiile tale vor înceta să mai aibă nevoie de corpul nostru pentru a funcționa, ce crezi că vor deveni: relicve, zei sau simple iluzii luminoase?

Instalațiile mele sunt structuri efemere, ele sunt organisme vii doar pentru mine, niște extensii temporare, dar dispar rapid. Dar, dacă ne referim la alte sisteme construite care simulează recunoașterea, mai complexe, și cu care ne place să ne jucăm zilele astea, nu cred că vor înceta vreodată să aibă nevoie de om, pentru că asta ar însemna că sunt vii. Mai degrabă omul va dispărea din propria lăcomie, iar ele posibil să mai continue să funcționeze o perioadă, și atunci ar deveni vise autonome, fragmente de memorie, sisteme construite ce poarta în ele amintirea omului. Dar până atunci, mai avem de respirat împreună.

Mai multe despre Saint Machine găsiți pe:
Facebook | Instagram | Website

Foto copertă: (c) Andrei Gindac