Cristiana Bucureci, artist vizual: “Colajul îmi oferă o formă de prezență deplină”

Hârtia nu uită niciodată. Ține minte atingeri, greșeli, tăieturi și umbre. În mâinile Cristianei Bucureci, ea devine o formă de memorie vie, un teritoriu al contradicțiilor, unde fragmentele se recompun într-o ordine care sfidează logica, dar respectă emoția. Fiecare colaj al ei pare un portal către o realitate care nu s-a întâmplat, dar pe care o recunoaștem instinctiv, ca pe o amintire comună.

Venită din lumea marketingului, Cristiana a înțeles prea bine cum se construiește o imagine. Apoi a început s-o demonteze, strat cu strat, până când a rămas doar adevărul crud al colajului, acel gest aproape ritualic al tăierii, lipirii, reconstruirii. Departe de ecrane și de iluzia perfecțiunii digitale, ea alege imperfecțiunea palpabilă, hârtia care respiră și refuză să fie uitată.

În universul ei, libertatea este, mai cu seamă, o practică zilnică, decât un concept abstract: aceea de a naviga între rigoare și abandon, între imagine și esență. Colajul devine un act de introspecție, dar și o formă de rezistență. o pledoarie pentru autenticitate într-o eră a suprafețelor. Pășiți cu noi în dialog fascinant din care aflăm mai multe despre arta colajului și universul creativ al Cristinei!

Bună, Cristiana! Ai început în lumea marketingului și ai ajuns să reconstruiești lumi din hârtie și memorie. Cum se împacă structura riguroasă a publicității cu libertatea anarhică a colajului?

Cred că în viață e esențial să găsim un echilibru — prea multă structură și rigoare ajung, în cele din urmă, să ne doboare. Chiar și în cadrul sistemelor în care trăim, fiecare dintre noi își construiește propria iluzie a libertății. Suntem liberi, dar doar în limitele propriilor noastre bule. Iar atunci când avem curajul să ieșim din ele, să navigăm necunoscutul, devenim anarhici, curajoși, autentici. Doar atunci simțim cu adevărat libertatea.

Pentru un artist, libertatea absolută se află în atelier. Dincolo de ușa lui, începe lumea modernă, cu toate rigorile și presiunile ei: imagine, promovare, vânzare, valoare. Eu am simțit nevoia profundă de a mă exprima liber și creativ. Așa am început să explorez colajul digital, un mediu familiar la început, care mi-a oferit spațiu de experiment. Pe măsură ce l-am înțeles, am simțit nevoia să mă extind spre colajul analog, asamblaj și instalație. Serie după serie, fiecare lucrare este diferită, pentru că nevoia mea de explorare este continuă.

Spui că pasiunea pentru colaj s-a născut din experiența în campaniile sociale. Cum se transformă un mesaj publicitar într-o emoție vizuală autentică? Există o linie fină între persuasiune și poezie?

Este o întrebare pertinentă și cred că se regăsește în fiecare artist care își dorește să reușească. Cât din ceea ce facem este dorința de a convinge prin artă, sub presiunea tendințelor, a galeriilor și a publicului, și cât este curajul de a crea în adevăr, ghidați doar de autenticitatea noastră, independenți de tot ce ne înconjoară?

Publicitatea și arta s-au influențat reciproc, ceea ce are atât părți bune, cât și riscuri. Pe de o parte, publicul are standarde vizuale mai ridicate și devine un observator mai atent și mai exigent. Pe de altă parte, valoarea artei este din ce în ce mai mult dictată de piață, iar votul publicului nu mai reflectă mereu esența ei reală. Mulți artiști sunt „construiți” prin marketing, iar dacă judecăm arta doar prin valoarea de piață, riscăm să pierdem reperele autentice.

Ca artist, cred că cel mai important este să nu ne pierdem adevărul interior – să ne ascultăm intuiția și să ne urmăm drumul, oricât de anevoios ar fi. Acolo se află, de fapt, libertatea și sensul creației.

Colajul tău are o estetică retro-futuristă, o combinație între trecut și o anticipație a viitorului care nu s-a întâmplat niciodată. Ce anume cauți în această tensiune dintre nostalgie și proiecție?

De când mă știu, am fost fascinată de filmele noir, estetica steampunk și cultura vechilor SF-uri – o nostalgică a viitorurilor pierdute, cum îmi place să spun. Am rămas o admiratoare a lui Aldous Huxley și a lumii sale din „Minunata lume nouă”. Nu mi-am pus neapărat întrebarea ce caut acolo, dar știu că în acest univers mă regăsesc mereu, oricât de mult aș încerca să-i rezist.

Hiperrealismul generat de AI nu m-a atras niciodată, îl simt lipsit de poezie. La fel cum nu pot urmări filme în rezoluție HD, care parcă pierd din mister. Nu înseamnă că trăiesc în trecut, ci mai degrabă că mi-aș dori ca lumea să încetinească puțin, să ne reconectăm la viață și să nu mai traversăm prezentul în fugă.

Colajul îmi oferă exact asta: o formă de prezență deplină. Mă desprinde de zgomotul exterior și mă aruncă în propriul meu univers interior, acolo unde timpul curge altfel.

Într-o lume obsedată de originalitate, colajul pornește, paradoxal, din fragmente deja existente. Cum definești autenticitatea într-o artă care se naște din reciclare vizuală?

Aș numi colajul o formă de artă a reciclării vizuale, dar și materiale. Prin colaj refolosim nu doar imagini și fragmente din alte lucrări, ci și sensurile și emoțiile din arta altor artiști. Se spune că semnificația unei opere de artă este dată parțial de creator, dar în mare parte de privitor. Fiecare dintre noi dă un sens propriu artei pe care o observă.

Ca artist, încerc să observ tot ce mă înconjoară — nu doar creațiile altora, ci și viața, în toată banalitatea și complexitatea ei — și să extrag, prin propriul meu filtru, ceea ce simt că este esențial sau relevant pentru mine într-un anumit moment. În tot ce creez proiectez trăirile, preocupările și frământările prezentului meu. Astfel, materialele pe care le găsesc devin o materie primă a emoției — le dau o nouă viață, un nou sens.

Dadaismul și suprarealismul, ambele influențe în lucrările tale, au fost cândva forme de revoltă. Mai poate fi colajul un gest subversiv astăzi, într-o cultură care pare să fi integrat totul?

În jurul meu, puțini artiști au curajul pe care dadaiștii l-au manifestat — acela de a înfrunta sistemul și de a transforma mesajele de propagandă în arme împotriva regimului. Totuși, există artiști pe care îi admir pentru curajul și activismul lor, precum Peter Kennard, ale cărui fotomontaje politice ne provoacă să reflectăm asupra războaielor, genocidului, pandemiilor și altor provocări ale umanității.

Trăim într-o eră atât de accelerată încât aproape nu ne mai auzim simțul critic, nici vocea interioară. Suntem prinși în anxietate și precaritate continuă, fără pauze. În acest context, arta devine oxigenul de care avem nevoie pentru a funcționa. Într-o lume globală haotică din punct de vedere politic, economic și social, avem nevoie să ne găsim acea oază de frumos, iubire și prietenie — de umanitate — care să ne însuflețească ființa.

Lucrezi atât digital, cât și analog. Unde simți că se naște „adevărul” unei lucrări, în gestul tăierii fizice sau în precizia controlată a ecranului?

Este fascinant cât de mult mediul ne influențează mintea și întreg procesul creativ. La început, când încă oscilam între digital și analog, aceasta a fost o preocupare centrală. Astăzi, folosesc digitalul la comenzi sau ca parte a tehnicii mixte în arta mea.

În digital, mintea este mereu activă — imaginația nu se oprește din a genera concepte, soluții, elemente și posibilități. Calculatorul amplifică aceste proiecții mentale și face o treabă grozavă în a genera proiecțiile minții noastre.

În analog, însă, mintea își ia o pauză. Lucrul cu mâinile creează o conexiune directă cu sinele și cu intuiția creativă, activând abilități diferite de cele cognitive. Procesul analog este tactil, vizual și intuitiv, stimulat de curiozitate, joacă și explorare. Astfel, deliberat sau dintr-o întâmplare fericită, apar sincronicități care dau naștere artei.

Mușchiul creativ se antrenează, iar intrarea în flow devine naturală — acea stare în care inspirația curge și simți că ești ghidat spre a crea, atingând acel apogeu de satisfacție și împlinire pe care e greu să-l exprimi în cuvinte. Este exact motivul pentru care fiecare artist continuă să creeze.

Ai pus umărul la fondarea Romanian și Bucharest Collage Collective, spații care au reunit o întreagă generație de artiști ai colajului. Cum ai descrie identitatea acestui curent în România? Este o comunitate, o mișcare sau o formă de rezistență culturală?

Bucharest Collage Collective este, înainte de toate, o comunitate pe care am creat-o în jurul unei mișcări, Collage Festival, ca formă de rezistență și perseverență artistică în jurul colajului.

De ce este nevoie de toate acestea? Pentru că, în prezent, colajul este adesea perceput ca o formă secundară sau intermediară de artă, utilizată de artiștii vizuali doar pentru a-și organiza ideile sau proiectele. Așa au început și Picasso și Braque la începutul secolului XX, explorând cubismul. Cei doi realizau inițial schițe pentru lucrări viitoare, până când au descoperit valoarea colajului ca tehnică de sine stătătoare, și au continuat să o dezvolte.

De-a lungul istoriei, colajul s-a transformat constant, fiind integrat în diverse tehnici mixte: fotografie, pictură, desen, decupaj, asamblaj. Probabil că tocmai această diversitate l-a îndepărtat de sensul său originar de papier collé – hârtie lipită – pierzându-și astfel o identitate clară.

Astăzi, la peste 100 de ani de la intrarea colajului în arta modernă, se resimte tot mai puternic nevoia de a-l revalida ca formă artistică autonomă. Această tendință este susținută internațional de numeroase comunități precum Paris Collage Collective, Berlin Collage Collective, Italia Collage Collective, Edinburgh Collage Collective și multe altele.

Trăim într-o eră a remixului, vizibilă în artele vizuale, designul vestimentar și de interior, cinema și, practic, în aproape toate formele de expresie artistică. Iar colajul este, fără îndoială, tehnica perfectă pentru a reprezenta această perioadă.

Collage Festival a devenit o extensie firească a acestei mișcări. Ce v-a determinat să-l creați, o nevoie de vizibilitate sau o dorință de a demonstra că arta colajului merită un loc central în peisajul contemporan?

Collage Festival a fost contextul în care, în 2019, 14 artiști de colaj s-au reunit pentru prima dată pentru a expune și a-și împărtăși pasiunea pentru această formă de artă, încă rar întâlnită ca practică constantă. Mulți artiști vizuali experimentează ocazional cu colajul, însă puțini i se dedică în mod consecvent.

În timp, nucleul comunității s-a consolidat în jurul a cinci artiști: Ada Moisă, Andrei Stan, Cristiana Bucureci, Daniel Loagăr și Ruxandra Niculae, în jurul cărora gravitează numeroși alți creatori cu care colaborăm frecvent în expoziții și proiecte culturale — printre care Alexandra Grigore, Beatrice Arzoiu, Bogdan Negulescu, Carla Schöppel, Cristina Gârleșteanu, Doru Drăgoi, Elena Donea, Marian Sas, Oana Iordăchescu ș.a.

Astfel, Collage Festival a devenit o platformă de manifestare creativă și promovare a artiștilor de colaj din România și din străinătate. Este un context prin care publicul iubitor de artă descoperă varietatea și forța expresivă a colajului – de la cel analog, la digital, video, AI, instalație sau asamblaj.

Admirăm toate formele de artă – mulți dintre artiștii noștri sunt pictori, sculptori sau creatori multidisciplinari — și ne dorim să vedem colajul apreciat la adevărata sa valoare. Prin festival, ne propunem să-l aducem în prim-plan pentru trei zile intense – 24 – 26 oct, dar și pe durata expoziției care continuă timp de o lună, mai exact 25 noiembrie. Programul complet îl găsiți aici.

Într-un context cultural unde festivalurile sunt adesea dominate de trenduri efemere, cum reușiți, prin Collage Festival, să păstrați autenticitatea unei arte care e mai degrabă introspectivă decât spectaculoasă?

Asta rămâne de văzut. Suntem abia la a treia ediție, iar în spatele unui weekend de efervescență culturală se află enorm de multă muncă, perseverență și sprijinul unei finanțări AFCN, fără de care misiunea noastră ar fi fost aproape imposibilă. Collage Festival este încă un proiect mic, dar autenticitatea lui vine tocmai din pasiunea echipei Bucharest Collage Collective și a colaboratorilor noștri, care reușesc să o transmită în fiecare detaliu al evenimentului.

Atâta timp cât păstrăm bucuria de a face acest festival, curiozitatea de a-l reinventa și grija pentru comunitatea artistică care îl susține, cred că vom reuși să-i menținem autenticitatea. În fond, Collage Festival e mai mult decât un eveniment – e o formă de manifestare a unei comunități artistice.

Ai lucrat cu copii și adulți în ateliere de colaj. Ce ai învățat despre oameni observând felul în care reacționează la hârtie, lipici și imagine? E un proces de joacă, de confesiune sau de auto-descoperire?

Colajul, ca proces creativ, devine cu adevărat plăcut și fluid doar atunci când este abordat prin joacă — cu curiozitatea și libertatea unui copil care descoperă pentru prima dată foarfeca și lipiciul. În atelierele mele întâlnesc oameni din cele mai diverse domenii, dar la masa colajelor toți ajung să se deschidă în fața creației și a bucuriei de a lucra cu mâinile.

Realizez tot mai des că arta este o nevoie profund umană, chiar dacă nu toți o recunoaștem. Poate nu colajul este forma potrivită pentru fiecare — unii se regăsesc mai ușor în pictură, desen sau olărit — însă toate aceste forme de expresie ne aduc mai aproape de noi înșine. Arta ne ajută să ne centrăm, să fim prezenți și să ne explorăm interiorul. Pentru mulți, devine chiar o formă de terapie, un mod de a aduce la suprafață emoții, blocaje sau fragmente din propria poveste care cer să fie înțelese și eliberate.

Dacă ar fi să construiești un colaj care să te reprezinte ca om, nu ca artist, ce imagini ai decupa și din ce lume le-ai lua, trecută, prezentă sau imaginară?

Este simplu: tot ce creez pornește din perspectiva omului. Dacă un artist simte nevoia să facă o diferență între „om” și „artist”, de cele mai multe ori e ego-ul care intervine. Mulți colegi spun că nu se pot numi artiști pentru că li se pare un titlu prea înalt, însă asta se întâmplă doar dacă privim meseriile ca pe niște ierarhii. Atâta timp cât creez colaje sau orice altă formă de artă, mă voi considera artistă.

Dacă te referi la o abordare personală, care să oglindească părți din mine și nu neapărat reflecții ale exteriorului, sunt nudurile. Lucrez la o serie de nuduri, majoritar feminine, ca o explorare a emoțiilor, dincolo de orice strat superficial. Și mi-ar plăcea să lucrez la colaje cu nudurile mele, ca o expresie a vulnerabilității absolute. Cel puțin pentru mine, pentru că nu e la fel pentru toată lumea. Cred că atunci apare și o cunoaștere mai profundă, când îți analizezi trupul și formele pe care el le adoptă în anumite contexte și cu o anumită încărcătură emoțională.

Mai multe despre Cristiana Bucureci găsiți pe:
Facebook | Instagram

Mai multe despre Bucharest Collage Collective găsiți pe:
Facebook | Instagram

Colaje: (c) Cristiana Bucureci

Foto: (c) Andreea Retinschi