Există artiști pentru care muzica nu începe niciodată cu o partitură, ci cu o moștenire care pulsează în sânge. În cazul Luzei Zan, primele note s-au născut din poveștile bunicului acordeonist și ale mamei violoniste, din horele de duminică și din emoția transmisă mai departe ca un cod secret al familiei. Dar ceea ce fascinează dincolo de tehnică sau tradiție este felul în care ea transformă sunetul în stare pură, în respirație, în catharsis.

Vocea ei devine uneori un instrument de explorat, alteori un ritual al tăcerii, iar între cele două extreme se întinde un univers fragil, pendulând între calm și explozie, între rigoare și libertate. Mutată la sat, cu liniștea drept partener de creație, ea scrie și cântă cu o sinceritate care lasă pauzele să vorbească la fel de intens ca notele.

Dialogul nostru nu este doar despre muzică, ci despre felul în care sunetul devine viață și viața devine o succesiune de acorduri menite să surprindă, să rănească frumos, să vindece.

Ai început să cânți de la 4 ani și talentul tău a crescut într-o familie de muzicieni. Cum simți că această moștenire a influențat felul în care percepi lumea sunetelor?

Pentru că am, la rândul meu doi copii, știu sigur că influența muzicii e mai mult decât un bagaj de cunoștințe învățate, e o taină transmisă prin gene. Bunicul meu a fost acordeonist, mama – violistă și violonistă, au cântat împreună la horele de duminică din satul copilăriei, doar poveștile lor erau de ajuns pentru ca pasiunea pentru viața de artist să înflorească în mine. Mă bucur să pot duce mai departe acest fior.

Poezia și muzica au ambele forme și ritmuri, dar uneori devin doar stare sau simțire. Care e momentul în care vocea ta transcende tehnica și devine pură stare?

Nu poate fi pregătit, definit temporal, acel moment. Pot să spun că acea scânteie de contopire cu absolutul, catharsisul acela, e cea mai clară definiție a cuvântului “împlinire”.

Care e cel mai prețios ritual zilnic pe care îl ai, care nu ține de muzică sau artă, dar care te centrează și te transformă?

Zilnic mă opresc să privesc lung lucrurile care mă impresionează. Că vorbim de o frunză agățată de o pânză de păianjen, care flutură în vânt, că vorbim de lumina care cade dimineața la ora 6 pe o carte din biblioteca mea, ăsta e ritualul meu zilnic. Nu trec cu vederea lucrurile care se vor văzute, ci le ofer toată atenția mea, câtă vreme mai am ochi.

Cum e să cânți într-un spectacol precum Scrisori către Doti, unde muzica devine liant între timp, emoție și iubire?

Eu doar am înregistrat muzica pentru acest spectacol, dar povestea scrisorilor este atât de emoționantă, încât muzica a tradus prin sunet emoția din acestea.

În Scrisori către Doti, iubirea e prezentă în toate cotloanele vieții. Crezi că muzica poate reda iubirea în feluri pe care cuvintele nu le pot atinge?

Da. Absolut. Muzica este codul secret, cifrul vieții. Cuvântul îmbracă lucrurile care se pot vedea și simți, iar muzica le îmbracă pe acelea ascunse, nevăzute, toate acele lucruri care, fără muzică, ar rămâne neînsuflețite.

Jazz-ul e despre improvizație și libertate, dar și despre ascultare și răbdare. Cum negociezi aceste contraste în viața ta personală și profesională?

Sunt balanță. (zâmbește)
Pendulez și eu, permanent, între explozie și calm, între rigoare și libertate, între omul încartiruit de reguli și omul rebel. Îmi plac contrastele.

Ai ales să te retragi într-un sat liniștit pentru a-ți echilibra viața. Cum influențează mediul tău creativ modul în care creezi și interpretezi muzica?

Mutarea la sat a fost cea mai binecuvântată ocazie să mă conectez cu mine însămi. De aici, modul diferit în care acum scriu și cânt. Aici, am liniște să ascult mai bine, cred că orice muzician poate spune că cea mai bună sursă de inspirație este liniștea.

Dacă vocea ta ar putea fi un instrument care nu există încă, cum ar suna și ce emoții ar transmite?

Hmmm… Nu aș putea inventa un instrument mai profund decât vocea, care să transmită emoții. Cred că orice instrument încearcă să imite, de fapt, vocea, de ce am inventa un alt instrument, când avem atât de multe limbi pe pământ, în care să cântăm? Aș învăța, mai degrabă, să cânt în Swahili, decât să inventez un instrument care să o imite.

În muzică, uneori spațiul dintre note spune mai mult decât notele în sine. Cum folosești „tăcerea” ca parte a poveștii tale sonore?

Ah, iubesc să folosesc pauzele. Noul meu album este dedicat ideii de respirație, ca esență a vieții. Lansăm pe 27 noiembrie albumul “AER”, poate vorbim despre asta după. (zâmbește)

Sigur, cu mare drag! Până atunci, care e cel mai neașteptat lucru pe care l-ai descoperit despre propria voce în colaborările internaționale sau în spectacole precum Scrisori către Doti?

Cred că cel mai neașteptat lucru a fost descoperirea vocii mele prin colaborarea cu pianistul Santha Huba, cu care am cântat romanțe de Rachmaninov. Nu credeam că voi putea duce la capăt acel recital, dar am reușit. Și îl mai facem.

Dacă ai putea transforma orice emoție într-un acord muzical, care ar fi cel mai complicat și fascinant acord pe care l-ai crea?

Nu toate emoțiile sunt complicate… Piesele mele sunt destul se simple, fascinantă este succesiunea de acorduri, nu acordurile singulare. La fel ca emoțiile. Importantă este surpriza pe care alăturarea de acorduri o produce urechii, căci o emoție care trenează devine monotonă și plictisește repede. Și fericirea prelungită e neverosimilă, nu? Iar tristețea veșnică, fără a fi pusă în acord cu fericirea temporară, nu e la fel de grea.

Care e cea mai neașteptată întâlnire cu tine însăți pe care ai avut-o, și cum te-a schimbat pentru totdeauna?

Am avut mai multe întâlniri neașteptate cu mine însămi care m-au transformat. Prima și cea mai importantă a fost transformarea din femeie în mamă.

Dacă ai putea să ții un jurnal al lumii, în care să notezi doar momentele de magie invizibilă, ce ai scrie astăzi?

M-a trezit talanga și mugetul unei văcuțe. Am deschis ochii și am prins răsăritul de soare în locul ăsta minunat. Sunt în Sardinia, în turneu cu grupul de gospel cu care cânt de 20 de ani și simt recunoștință.

Dacă ai putea lăsa un „sunet al vieții tale” pentru generațiile viitoare, care ar fi acesta și de ce?

Sunetul vieții mele este piesa care dă titlul celui mai nou album al meu. De ce? Pentru că se aud cele mai intime inflexiuni ale vocii mele și este o ofrandă adusă de vocea mea – sufletului meu.

Mai multe despre Luiza Zan găsiți pe:
Facebook | Instagram

The following two tabs change content below.

Nicolae Baldovin

Editor / Rockstar at Cultartes Magazine