Respirația dintre obiect și umbră: poezia vizuală a lui Mihai Stânceanu

În fotografia lui Mihai Stânceanu, lumina nu cade niciodată întâmplător. Ea se așază pe obiecte ca o rugăciune tăcută, ca o respirație prelungită a lumii, iar ceea ce rămâne în urmă nu mai este doar imagine, ci un poem vizual, o invocare a fragilității și a forței deopotrivă.

Își numește parcursul unul de amator, dar amatorul – în sensul său originar – este cel care iubește până la capăt ceea ce atinge. Iar dragostea aceasta pentru fotografie nu s-a stins nici atunci când, vreme de un deceniu, aparatul a fost lăsat deoparte, ci a mocnit ca o flacără invizibilă, pregătindu-se să ardă din nou.

Cu un Nikon D40x și un obiectiv simplu de 18–55 mm, ori chiar cu un telefon modest, așa cum el ne mărturisește, Mihai reușește să prindă în cadre ceva ce nici cea mai sofisticată tehnologie nu ar putea garanta: vibrația intimă a unei priviri interioare.

Fotografiile sale refuză să fie încadrate într-o nișă, așa cum refuză sufletul să fie redus la o singură emoție. Ele respiră când în alb-negru, când în culoare, oscilând între geometria rece și tandrețea naturii, între minimalismul auster și suprarealismul aproape ludic.

În spatele fiecărei compoziții, însă, se află aceeași convingere: că actul creativ este o punte către vindecare, o invitație de a trece dincolo de vălul cotidianului, unde liniștea devine mișcare, iar mișcarea – tăcere.

“Cred cu tărie că toate ființele umane sunt capabile să se angajeze în activități creative, acestea aducând curiozitate, prezență și fac parte dintr-un proces de vindecare; care te invită să arunci o privire dincolo de văl.”

Mihai nu recurge la artificii elaborate, nu manipulează realitatea până la a o înstrăina. Se limitează la ajustări subtile de lumină, culoare, contrast, ca și cum ar vrea doar să înlăture praful dintre ochiul privitorului și esența ascunsă a lumii. Rezultatul este o fotografie care nu strigă, ci murmură, care nu impune, ci dezvăluie încet, asemenea unei confesiuni rostite într-un amurg.

“Unele dintre fotografiile mele pot avea o semnificație profundă, un concept puternic dincolo de imagine, plin de emoții, în timp ce altele sunt făcute pentru procesul creativ, jucăuș și prezență pură, aducând o notă ciudată, sau poate doar altfel a modului în care văd lumea.”

Privindu-i imaginile, rămâi cu senzația că nu obiectul este fotografiat, ci respirația dintre obiect și umbra lui. Și poate tocmai acolo, în acel spațiu intermediar, se află adevărata artă a lui Mihai Stânceanu: în puterea de a transforma realul într-un loc al melancoliei limpezi, unde fiecare clipă suspendată devine un fragment de eternitate.