Un text despre nimic, o piesă despre nimic, într-o existență asemeni.
Bun. M-am trezit de dimineață, chiar prea de dimineață dar, fuck it!, nici că mă mai pun înapoi la somn. Aşa îmi zic mereu când mă trezesc prea devreme, cu noapte-n cap cum s-ar zice.
Am visat ca eram la un concert Zuriaake prin nu știu ce loc obscur, mai obscur chiar decât muzica în sine, așa că am decis, ca prin… vis, heh, că e cazul să mă trezesc. Am pus repede cafeaua pe foc – da, pe foc, ce căcat nu îți e clar?! nu am filtru – mă rog, în ibric, apoi pe foc, înțelegeți voi, classic shit. Gramaje fixate precis, din ochi, la apă, cafea și zahăr. Am aprins una din câteva-urile de țigări pe care le mai am până dracu știe când și zbang. Nirvana. Smells Like Teen Spirit.
Inițial, am găsit o mizerie de video pe youtube, o compilație cu niște interpretări mai ‘deosebite’ ale piesei. Trecând peste lăbărelile alea vocale cu puternic smell de snobism, am realizat, în buimăceala actului ăsta de trezire, o sumă de treburi. Unele noi, altele mi s-au întărit, oricum eram nepișat, o fi fost și de la asta. În fine. Să vă zic și vouă?! N-aș prea vrea să îmi umpleți pereții virtuali de flegme și hate d-ăla căcăcios gen ‘coaie, nu e așa, eu știu mai bine’. Dar hai, fac un efort.
Rock-ul a murit, nu și Cobain.
Cine căcat îmi poate recunoaște mie că ascultă Nirvana și se gândește la Cobain ca la un dude mort de-a binelea? Bă, eu chiar mă aștept să se anunțe un concert Nirvana, imediat după pandemia asta nasoală, evident, cu Kurt la voce, cu toată lumea acolo pe scenă și cu tot ce trebuie. Şi de aici valul de întrebări și supoziții, că, deh, ca să nu se topească mânerul din plastic, chinezărie!, am pus ibricul pe flacăra cea mai mică de la aragaz și durează până se fierbe cafeaua. Bun. Oare asta înseamnă să fii autentic în ceea ce faci? Să fii etern, gen să fii perceput ca human being chiar și după ce nu mai orbecăi printre ceilalți? O fi greu să faci asta?
Uite, îmi spun, bagă repede un exemplu de piesă rock care îl poate ridica, în cunoștință de cauză, nu așa, la un moment dat, și pe ultimu cocalar (vezi, Moga la vocea României) de pe scaun, mă rog, de pe jos, din tomberon, de unde căcat o fi! Greuţ, nu? O fi piesa asta vreo complicăciune din aia progressive, post, ante, instrumental, pop, rock cu influențe din folclorul autentic norvegiano-maramureșean și din cauza asta? Nu. Tocmai, că eforturile în creație sunt uneori prea mari și prea evidente. Adică e chestia aia, te cam caci pe tine degeaba. În fine, nu chiar degeaba, o să știe lumea și piesele alea pentru o perioadă. Scurtă de obicei. Trist. Tot de obicei.
Dacă mă gândesc bine, nu cred că m-am trezit fredonând, în drum spre magazinul, prost aprovizionat dar care are pâine ieftină, din fața blocului, ultima melodie de la proiectul ăla nou de progressive, post, ante, instrumental, pop, rock cu influențe din folclorul autentic norvegiano-maramureșean. O fi de la mine. Ah, stai, aici e altă șmecherie. Bă eu acum îmi dau seama. Normal că nu toată lumea o să fluiere în RATB piesa aia, fiindcă e de nișă, deci nu e pentru plebe, pentru tot prostu, cu alte cuvinte. Shhh!!! Scuzați-mă pe mine. Dar piesa asta, Smells Like… și ea a avut momentul său de nișă, nu crezi? Scurt ce e probabil, exact ca momentul de glorie al piesei ăleia noi cu influențe de etc, dar totuși. Nirvana a promovat, până la urmă, vrând-nevrând, un gen muzical de nișă la vremea aia, grunge-ul.
Mă rog. Aşa stăteam și mă gândeam într-o discuție de eu cu mine. O seamă de ‘de ce’-uri din astea, fără să îmi treacă prin minte vreo trupă anume, în afară de, evident, Zuriaake ăștia, dar și ei pe acolo așa, fără vreo legătură cu gândurile mele. În principiu, nu știu ce ne împinge înspre a complica lucrurile, în general vorbind. E suficient să fii sincer, autentic, cum ești de la natură.
Revenind puțin, iar cu asta caut să termin, ei bine, dacă mă gândesc la Rock și la Kurt fix ca la două persoane, pai mai în pământ, și nu cu sens de underground, îl percep pe primul. Mai impersonal, mai departe de mine, de orice idee practică, de orice sens și mult mai aproape de fenomenul acela numit, uitare. Cam asta ar fi. Aceste gânduri nici nu m-au întristat, dar nici nu m-au lămurit. E ok, sunt obișnuit. Dar am tot dat replay la piesa asta de la Nirvana și interesant că, la fiecare reluare, simțeam exact același impuls, era aceeași stare, îmi transmitea aceleași trăiri. Câți ani are piesa? Câți ani am eu? Câți ani au cei care nu au auzit încă de ea?
Mă și văd, eu o să mor și Kurt încă o să îi tragă pe Smells Like Teen Spirit prin nu știu ce dispozitiv ultra-modern în căștile, și ele ultra-moderne, ale unui tânăr adolescent răzvrătit sau cel puțin pe cale să își facă franjuri blugii cei noi. Aici m-am întristat eu nițel. Dar mi-am dat și un boost cumva. Mi-am zis că e cazul să fac ceva să rămână. Ah, nu, nu din cauza asta m-am apucat să scriu pe aici, chill, nu vreau să salvez lumea prin scris or shit. Nu vreau să o salvez deloc! Dar un copil, poate doi, o casă d-aia spațioasă, un job cu birou extra large în clădirile astea noi cu multe geamuri și clar o soție care să îmi gătească mâncare tradițională, sarmale, mici, pizza, fructe de mare. Mda, așa mai zic și eu om realizat, cu un scop în viață.
Din ideea de mai sus dau cu gândul, precum cu capul în pragul de sus al ușii, când apare acest 🙂 stilizat. Bă, cât de emblematic e emoticonul ăsta folosit de Nirvana încă de pe vremea când nu existau emoticoane. Până și ăla îmi transmite atâtea. Tot așa, simplu și el… Mai e și pe la Dostoievski ceva de genul ăsta, tot un smiley face. Întâmplare. Aș fi putut să dorm mai mult dar m-am trezit. Întâmplare.
Ţin să precizez că ce am înșirat aici este pur o ficțiune iar asta fix din cauza cafelei, prea slabă, fiindcă nu am avut destulă și încă dormeam pe mine când s-au petrecut toate astea. E o ficțiune, exact ca lumea în care ne învârtim. Știu, totul e numai în capul meu. Exact ca lumea în care ne învârtim.
Nicolae Baldovin