Valerinne au avut darul surprinderii încă de pe la începuturile lor, mai întâi prin muzica propriu-zisă, apoi prin apariția unor materiale scoase, parcă, magicianiceşte din niște pălării cusute cu inspirații ciudate. Transformarea lumii prin sunet este calea cea mai accesibilă și ușor digerabilă de cei care se află într-un continuu “în afara” ființei, în străinătatea lumii. Mergând pe principiul ăsta, Valerinne lucrează atent, chirurgical, la niște sensuri care, de multe ori, se instalează în individ asemeni unui organ vital nou.

Am vorbit despre acest proiect de nenumărate ori, nu mă laud, ci mai cu seamă, mă îngrijorez la gândul că foarte puțini ajung la muzica asta. Cultura de la noi rar adaugă valoare peste conținut și se bagatelizează ca într-un suflu, la foc alert ca și când ar vrea să ardă odată și să se termine cu tot. E tragică imaginea și da, un pic exagerată, însă ascult acest material apărut de nicăieri, fără gălăgia clasică de dinainte, fără lăutării și alte alea și nu știu ce să fac cu uimirea asta care m-a cuprins. Unde să mă plasez, cum să înțeleg? Pai e cât se poate de simplu. “A Ghost Year”, pe lângă substratul dat de vremurile actuale, este o muzică ce vine dintr-un soi de criză interioară ce transcende cumva situația de față. Este o constrângere ce pare că exista deja și care acum explodează în acest amestec de ambiental cu conjugări în drone. Dacă nu îți stăpânești emoțiile cum se cuvine, se învârt pe aici niște angoase de toată ferocitatea, cam ca niște vulturi ce stau la pândă, ce zboară deasupra unui trup abia pulsând.

“A Ghost Year” este un material scurt ca și conținut, 3 piese numai, dar care are un ecou ce dilată timpul în ființă asemeni unui experiment cuantic. Un material cu o consistență pe care aproape că o poți atinge, care te atrage și pe care vrei să pui mâna să-i certifici realitatea. E cumva sentimentul ăla pe care îl ai în timpul unui film din ăsta, hmm, un thriller bun, ce să mai. În mod cert, dacă tot suntem aici, există niște fiori, dar îi simți ca atunci când urmează sa descoperi ceva, ceva cosmic, nu ca pe o teamă urbană. Ca o împlinire autentică după care totul poate să dispară. Deci, așa un feeling îmi dă “Canopy” asta… fuck! Dacă aş ajunge în Cosmos vreodată, clar piesa asta mi-ar răsuna în minte, în căști, în trup. Aș ieși din capsula și, odată pătruns în vastitatea Universului, mi-aș trânti casca de marele nimic, doar ca, pentru o secundă sau chiar mai puțin, să-mi respir trecerea, să mă întorc acasă.

Materialul a fost lansat pe 27 Martie și poate fi găsit pe: Bandcamp

Cover foto: Mircea Smarandache

The following two tabs change content below.

Nicolae Baldovin

Editor / Rockstar at Cultartes Magazine