M-am tot gândit cam ce aș putea să scriu despre concertul celor de la Alcest din clubul Quantic și mi-am dat seama că orice astfel de scriere este clar o descriere, un șirag de cuvinte întru noimă – asta pentru că și muzica lor urmărește cam același scop. Doar că acolo e mai simplu, sunetul are marele dar de a curge mult mai viu decât litera. Și mai cred că același sunet are putere de a sparge temporalitatea și lumescul și să dăinuie chiar dacă nu are parte de ureche cu auz prin preajmă. Asta este situația ideală, potențială, drumul și parcurgerea lui.
Muzica Alcest așterne, dincolo de dorința de dăinuire, nostalgia trecutului, a originilor cum îi spunea Mircea Eliade, setea nețărmurită a omului de a trece dincolo de cotidian și forfotă. Trecutul acesta forte (fie ceva personal, fie imemorial sau nedefinit) este regenerator, te întorci la el pentru a te purifica, pentru a reveni imaculat – sub acest rost aș lega și faptul că Stéphane Paut apelează la numele de scenă “Neige“.
Nostalgia deja pomenită poartă urmele lumescului, astfel și muzica amintește de speranță, furie, vuiete și zbatere. Imaginea perfectă a acestei stări de fapt nu putea să fie decât emblematicul sfinx de pe coperta ultimului album discografic, cel cu chip împovărat și trup bestial.
Rămâne doar să tot asculți, eventual cu ochii închiși – pentru că ești deja într-un alt registru vizual – și să străbați, toate viețile posibile.
Evenimentul s-a desfășurat în Club Quantic din București.