Deși vechiul drum al Stambulului a ținut să-și manifeste reminiscențe apuse, asta însemnând întârziere de multe ore pentru o seară de metal ce se anunța așezată, chiar cuminte și în program, situația s-a petrecut astfel încât spre zori de zi să cânte nu doar cocoșii deșteptării, ci și cei ai tumultului și-ai răzvrătirii. Nici picată cu ceară parcă seara nu-și găsea o cădere mai bună decât cea de sub energia pe care au risipit-o cu nonșalanță Rotting Christ și Moonspell. O fi fost și vreo încercare de compensare pentru așteptare, dar dincolo de asta este de salutat legătura grecilor și portughezilor, hârșiți în ale muzicii, de-o seamă cu scena metal și încă dornici de bătălii și publicul nostru, care a așteptat experiențe vechi și noi.

Rotting Christ mă duc tot timpul cu gândul la perioada de final a Greciei clasice, cea a decadenței, cea a sfârșitului de lume, a lui Pavel în Agora, a “Dumnezeului necunoscut” și a lui Dyonisos renegat.

Rotting Christ mă duc tot timpul cu gândul la perioada de final a Greciei clasice, cea a decadenței, cea a sfârșitului de lume, a lui Pavel în Agora, a “Dumnezeului necunoscut” și a lui Dyonisos renegat. Și prezența scenică a lui Sakis contribuie mult la aceste gânduri, imagine tipică a grecului, cu barba parcă sculptată și descendență străveche. Muzica însă, dincolo de răfuiala de-o viață cu Biserica, coboară, de multe ori, din vechile mituri și se reinventează cu neliniște către căutare. Așa îmi pare că se întâmplă cu ultimele 2 materiale de studio, “Rituals” și “The Heretics”, iar neliniștea din muzică am văzut-o și pe scenă, târziu în noapte, iar asta nu e puțin lucru.

Moonspell a fost pentru mine însă marea revelație. I-am văzut și la Posada, dar acum i-am redescoperit, paradoxal lucru deoarece nu au modificat foarte multe de la ultima întâlnire (costume, piese, joc scenic, etc). Au venit însă cu un suflu de vitalitate care a dat viață poveștii lor și cu un Fernando Ribeiro într-o formă de zile mari. Muzica-act și transpunerea în gest au țesut o experiență cum trebuie și bucuria regăsirii. Spun asta pentru că dacă tot am amintit de greci mai sus, e clar că nu ne scăldăm de două ori în aceleași ape ale muzicii și nici nu ieșim aceeași. Cu “Ataegina” mi-au reamintit deci cum i-am descoperit pe băieții ăștia, iar cu nerostita “Ruin and Misery” cu faptul că trebuie să-i revăd.


The following two tabs change content below.

Bogdan Vicențiu (Bosko Vinko)