FiRMA am ascultat de când mă știu, dar parcă de când cu “Poezii Alese – Vol. I” tot mai mult, în orice context, indiferent de stare, obsesiv. Nu este la mijloc nimic mai mult decât ceea ce numim punerea de pată, subiectivitate exacerbată, până la confundare. Doar astfel găsești legături noi între mesaje, pasaje muzicale, mlădieri vocale, albume vechi și noi – veșnica rețea a preocupării.
Muzica asta a lor este Rock and roll, în accepțiunea clasică a termenului, adică are mesaj, vână, dar și protest, ducere și aducere, recunoaștere. Iar punerea pe versurile unor poeți români oferă străluciri de nestemate, atât șlefuite cât și neșlefuite, pentru ca e vorba de prefacere, iar prefacerea înseamnă căutare.
Primul concert din Quantic al băieților mi s-a părut cum trebuie, o variantă live plină de forță, iar de pe pozițiile subiectivității amintite mai sus pot să cred că FiRMA este o trupă fanion a scenei noastre, care găsește echilibru în exprimare și maturitate în mesaj. Plus încăpățânarea de a crea frumos într-o lume haotică și inadecvată.
Și pentru că zilele astea îmi saltă și tresaltă inima la realitățile lumii noastre strâmte, nu pot să nu amintesc de “Prizonieri de război“, o piesă care ne vorbește despre soarele care scuipă, pământul care tresare, ochii care se închid pentru a păstra în închidere fărâme de bine – destrămare, într-un cuvânt. Să luăm aminte, zic, să găsim pansamentul în muzică și poate că și binele o să învingă.
Text și poze: Vicențiu Bogdan