Tudor Crețu: Despre o viață în căutarea urmei potrivite

Scrisul începe, în cazul lui Tudor Crețu, acolo unde experiența refuză să rămână neînsemnată. La treisprezece ani, a luat o coală ministerială și a scris pe ea un singur cuvânt: „Viața”. Avea un pix negru, din plastic, și o nevoie pe care avea s-o înțeleagă mult mai târziu: aceea de a fixa existența în limbaj, de a-i urmări urmele, de a descoperi ce se ascunde în miezul unei zile aparent obișnuite. Din acest impuls s-a dezvoltat o relație cu scrisul care traversează poezia, proza și critica literară, fiecare formă deschizând alte căi de explorare a realului. Pentru el, literatura presupune o anumită intensitate a vieții, o stare de electricitate fără de care experiența riscă să se consume în propria ei inerție.

Poet, prozator și critic literar, Tudor Crețu a dus această căutare dincolo de spațiul cultural românesc, publicând în reviste internaționale și întâlnind sensibilități literare de pe continente diferite. America de Sud ocupă un loc aparte în geografia sa afectivă, devenită, după cum mărturisește, o „patrie genetică”. În scrisul său, cotidianul capătă dimensiunea unei investigații continue, iar memoria se află într-o relație nemijlocită cu prezentul. Între obiectele din camera în care scrie de aproape trei decenii, cărțile care i-au format imaginarul și întâlnirile cu mari poeți ai lumii, literatura rămâne un exercițiu de cunoaștere care nu se încheie odată cu ultima pagină.

Cu ocazia lansării Hărții Literare la Timișoara, Tudor Crețu a condus un tur dedicat locurilor și poveștilor care alcătuiesc identitatea literară a orașului. Pentru el, geografia urbană poartă urmele scriitorilor care au traversat-o, au locuit-o și au transformat-o prin limbaj, iar această memorie merită redescoperită și valorificată. În dialogul de față, vorbim despre scrisul ca formă de existență, despre libertatea textului dincolo de limba în care s-a născut, despre literatura universală și literatura Banatului, dar și despre distanța dintre energia celui care începe să scrie și omul care continuă, ani mai târziu, să caute în fiecare rând o apropiere de sine.

Există un moment în care înțelegi că nu doar citești literatura, ci că trebuie să intri în ea și să o duci mai departe. Îți amintești când a apărut, în cazul tău, această nevoie de a transforma experiența în cuvânt?

Dinainte de a-mi da seama că sunt scriitor. A fost ceva organic. Am luat o coală ministerială din teanc și am scris pe ea Viața. Aveam 13 ani. Pixul era negru. Un băț de plastic. Nu-mi mai aduc aminte decât ștersăturile – apăsate. Apoi… Cei care au citit Casete martor I știu la ce mă refer. Am ajuns la o formă de self-broadcasting în scris. Viața nu părea a avea valoare decât în măsura în care era „fixată”. A scrie însemna a (re)semantiza ce ți se întâmplă. Un scris lipit de realitate, care fura, parcă, sufletul realului. Un scris zilnic, obsesiv și programatic, care „pironea”/ documenta o existență și, în același timp, o deslușea. O zi, prin 2007, era pierdută, dacă n-o scriam. Am nostalgia forței de atunci și a biscuiților Clever, cei mai ieftini, cu care îndulceam experiența. Aveam 27 de ani, o vârstă prag. Vama o treceam scriind.

Scrii poezie, proză și critică literară, trei forme diferite de a privi și de a construi lumea. Au, pentru tine, un centru comun sau fiecare îți cere o altă voce și o altă temperatură interioară?

Un centru comun și, în același timp, ieșit din comun – creativitatea. Senzația că toate sunt forme de cunoaștere, la fel de „sexy”, că izvorăsc unele din altele. Epicentrul nu poate fi decât poezia. E și coeziune, și diferențiere. O vreme am făcut critifiction. Apoi, cronică video, pentru Observator cultural și Familia. Toate au o anumită frecvență de undă. Proza e cea mai solicitantă. Ea necesită inspirație intensivă și, deopotrivă, extensivă. Un roman îmi ia cam doi-trei ani. Transă à la longue. Aceasta e, într-un fel, și miza: starea. Scriu (și) pentru a trăi la anumiți parametri. E vorba de electricitate obligatorie, fără de care viața nu e decât biologie/ inerție. Poezia rămâne fondul și fundalul.

Ai publicat atât în România, cât și în reviste din spații culturale foarte diferite. Ce se întâmplă cu un text atunci când părăsește limba în care s-a născut? Devine mai liber sau începe să fie citit prin filtre pe care autorul nu le mai poate controla?

Când publici „afară”, ai șansa de a fi perceput „pe curat”. De către oameni care nu au prejudecăți mioritice, care nu te cunosc și care reacționează, așa stând lucrurile, mai autentic. La text, altfel spus, nu la om – preponderent. Dincolo de asta, se adaugă spectacolul diversității de reacții, al unor sensibilități de o cu totul altă factură. Am publicat, cu precădere, în Americi și în Europa. În America de Sud, de pildă, urmează să îmi apară o carte la una dintre cele mai importante edituri. Acest continent a devenit o veritabilă „patrie genetică”. O a doua casă, nu piață. Un text e cu atât mai liber cu cât e mai perceput prin filtre pe care autorul nu le poate controla. E diferența esențială față de România / mediul autohton. Adevărurile sunt biblice: nimeni nu e profet în țara lui. Știu, reciproca e devastatoare pentru profeții locali.

Ai întâlnit scriitori și literaturi din locuri foarte diferite ale lumii. Există neliniști care se recunosc dincolo de limbă și de istorie sau literatura rămâne, în cele din urmă, prizoniera locului din care provine?

Literatura adevărată nu poate fi prizonieră. Fondul obsesional are omogenitatea lui. E o continuitate de fond, de la cultură la cultură. Față cu Celălalt, dai, prin tine însuți, seamă despre asta. Diferențele par fațete ale aceleiași axe, ale unui adevăr precum acesta: toți murim. Tu, ce ai de spus despre asta?

Cum îți dai seama că un lucru pe care l-ai trăit nu este doar o amintire, ci poate deveni material literar? Există un moment precis în care realitatea începe să ceară să fie transformată în cuvinte, în poveste?

Sunt adeptul literaturii live, al transformării, într-un timp cât mai real, a evenimentului/ faptului de viață în text. Scrisul e șansa la realitate. E ridicare la putere și developare. E ceea ce face ca un lucru, cel scris, să ducă dincolo de el însuși, ca filmul cotidian să devină inițiere, nu (doar) un sitcom „obligatoriu”. Prea-zilnica și prea profana noastră existență se transformă în altceva. Fiecare zi e o gâlmă, un povârniș trecute cu rucsacul în spinare. Curelușele, până și ele, par, uneori, grele.

Există o carte care ți-a schimbat, poate fără să-ți dai seama pe moment, felul de a înțelege literatura? Și un autor a cărui scriitură ai fi vrut, măcar pentru o vreme, să o poți locui din interior?

Memoriile lui Casanova, Craii de curtea veche, Alexis Zorba au fost printre primele cărți care m-au apropiat de literatură, care mi-au arătat, așa zicând, calea. Firește, nu sunt primele citite. Prima, apropo, a fost Testamentul incașului, de Karl May. Organizând evenimente, călătorind, am cunoscut mari poeți. Am stat la mese de panel sau local cu Paul Muldoon sau Juan Manuel Roca. Cu Victor Rodriguez Nunez sau George Szirtes. Dar cel puțin la fel de importantă e proximitatea maeștrilor care nu mai sunt: Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu etc. Vorba lui Cioran, însă: ce sens are că te poate cunoaște viitorul, dacă nu te-au cunoscut Shakespeare sau Napoleon? (Am citat din memorie.)

Cu ocazia lansării Hărții Literare în Timișoara vei conduce un tur literar prin oraș, urmărind locurile care au contribuit la construirea identității literare a orașului. Dacă ar trebui să alegi un singur loc de la care să înceapă această călătorie, care ar fi și ce poveste ai vrea să afle oamenii despre el?

Ar fi camera mea de scris. Aceeași de aproape treizeci de ani. Aș face istoria obiectelor și a prezenței lor în ceea ce scriu. Mediul proxim, de la pereți, la creioane, e, pentru mine, prima sursă de inspirație. Pereții par uneori verticale întinderi elizee. Creioanele, săgeți cu vârful în sus, „sfidări barbare îndreptate împotriva morții”. În acest spațiu îngust și aglomerat, se schimbă / schimb, cel mai des, starea. Aici se produce „transmutarea”.

Un asemenea tur schimbă, poate, felul în care privim locurile prin care trecem zilnic: o stradă devine o pagină, o clădire capătă o memorie, iar orașul începe să fie citit ca o carte. Ce crezi că se poate întâmpla cu privirea unui om asupra Timișoarei după ce descoperă poveștile literare ascunse în spatele geografiei ei familiare?

Cred că un tur reușit poate schimba raportarea la loc, relația cotidiană cu el. Te poate ajuta să îți dai seama că Timișoara, ca orice alt oraș, nu doar că are o poveste, ci este o poveste. Aflată într-o permanentă remodelare. Că scriitorii (re)programează locul, îi (re)scriu codul. Un tur reușit te poate ajuta să înțelegi mai bine „pe ce lume trăiești”, care e misterul/ povestea nespusă a imediatului, a mediului tău de viață, a clădirilor, bunăoară, pe lângă care treci zilnic. Și care e, până la urmă, și povestea ta. Pentru că și locul e parte din tine. Nu doar tu din el.

Ce cărți crezi că au construit, în timp, imaginea literară a Timișoarei? Și ce mai rămâne dintr-un oraș după ce îl scoatem din pagini și îl privim din nou cu ochii de zi cu zi?

Tetralogia lui Sorin Titel rămâne de căpătâi în ceea ce privește Banatul ca topos. În Timișoara s-a scris și se scrie semnificativ, dar părerea mea e că literatura locului rămâne insuficient valorizată. Sunt prozatori, precum Mircea Pora, prea puțin cunoscuți sau „prizați”. Sau poeți precum Eugen Bunaru, ale cărui poeme iau vechea Timișoară la pas.

Timișoara are o viață literară activă, dar orice comunitate culturală poate deveni mai vie, mai deschisă și mai conectată la oamenii orașului. Dacă ai avea libertatea de a schimba un singur lucru în viața literară timișoreană, ce ai schimba?

Greu de spus. Aș vrea o critică aptă să valorizeze mai acut literatura de aici. Exigent și aplicat, bineînțeles. Fără această validare „la sursă”, nici cea ulterioară, a altor centre culturale, nu poate fi ceea ce ar trebui să fie.

Există, poate, o vârstă la care nu mai scrii pentru a înțelege lumea, ci pentru a înțelege ce a făcut lumea din tine. Dacă ai privi astăzi înapoi la omul care ai fost atunci când ai început să scrii, ce crezi că ar recunoaște în tine și ce ar considera că ai pierdut pe drum?

E cea mai dificilă întrebare. Băiatul care a început să scrie, cu adevărat, prin 1999-2000 avea o energie misterioasă de-a dreptul. Mi-ea dor de el, efectiv. I-aș spune, dac-aș da putea da timpul înapoi, să fie mai pragmatic și mai șmecher un pic, cu sau fără ghilimele, dar nu cred că ar înțelege. Atunci nu conta decât poezia, iar Nobelul părea o chestiune de timp. Prea-plinul era atât de mare, încât dădea(m) pe de lături cu orice ocazie. Pe drum, această energie s-a mai diluat. Oricât de inevitabil, lui ar părea de neconceput. Ce ar recunoaște: bucuria scrisului, cultivarea tendințelor pe care el, junele pletos, abia le amușina. Sper să nu-l fi dezamăgit pe cel care într-o seară de marți, cu un stilou vișiniu, a scris: sfârtecatul / bucății de pește / stropite cu lămâie / va rămâne / ca un fir / din care se va țese / taina unei cine. Primul poem publicat.

Poate că, în cele din urmă, fiecare scriitor își construiește prin cărți o casă în care nu va locui niciodată pe deplin, pentru că fiecare text îl îndepărtează puțin de omul care a fost înainte să-l scrie. Tu unde te simți astăzi mai aproape de tine: în ceea ce ai scris deja sau în ceea ce încă nu ai reușit să scrii?

Încerc să mă apropii de mine însumi cu fiecare rând. Cred că mai am de lucru – enorm. De fapt, nu mai sunt atât de convins că voi reuși până la capăt. Dar fără această încercare…

Pe 31 noiembrie, Harta Literară organizează ultimul tur literar din Timișoara: „Prin Timișoara lui Goran Mrakić: o plimbare literară prin cartierele în care orașul își păstrează amintirile”. Cei interesați pot găsi mai multe informații accesând acest link.

Participarea este gratuită, în limita locurilor disponibile, pe bază de înscriere prealabilă.

• Data: 31 octombrie 2026, ora 11:00
• Traseu: Parcul și Piața Dacia – Calea Torontalului – Calea Aradului – Calea Lipovei
• Ghid: Goran Mrakić