Horațiu Curuțiu despre lumi care se înnoadă și se deznoadă în cadre

Pentru Horațiu Curuțiu, cinematografia a început cu mult înainte ca ea să devină profesie. Una dintre cele mai vechi amintiri legate de cinema îl duce în sala fostului cinematograf Republica, la doar patru ani, în timpul unei proiecții a filmului „Cei șapte samurai” de Akira Kurosawa. Au urmat fotografia, apoi cei 15 ani de practică profesională și, mai târziu, studiile de Teatru și Film, într-un parcurs care l-a purtat prin imagine, producție, post-producție, regie și dezvoltarea infrastructurii cinematografice. Astăzi, cele două perspective care îi definesc cel mai puternic activitatea, cea de director de imagine și cea de producător, se întâlnesc într-o formă de lucru în care estetica și realitatea unei producții trebuie să găsească permanent un limbaj comun.

La „Nimic mai mult și nimic diferit”, filmul regizat de Lucas Neagu, Curuțiu a intrat în proiect încă din etapa de pre-producție, contribuind atât la construcția universului vizual, cât și la parcursul producției. Povestea Elenei și a lui Gabi, întinsă pe mai multe decenii, ridică întrebări despre felul în care timpul, memoria și intimitatea pot fi transpuse în imagine fără ca ele să devină simple artificii vizuale. Am vorbit cu Horațiu Curuțiu despre relația dintre intenția regizorală și imagine, despre compromisurile și alegerile care apar într-un film independent, despre dificultatea de a duce un film terminat până la public și despre felul în care, după ani de cinematografie, oamenii rămân poate cel mai imprevizibil și mai interesant material de lucru.

Ai intrat în cinematografie prin studii de teatru și film, ai trecut prin producție, imagine, post-producție, regie și dezvoltare de infrastructură cinematografică. Dacă te uiți la începutul acestui parcurs, ce anume te-a făcut să alegi cinematografia ca formă de viață și nu doar ca profesie?

Cred că întâi de toate am fost un cinefil. Am fost conectat de zona IT mai mult în adolescență, fără să am tangență cu producția, sau imaginea. Asta s-a întâmplat ceva mai târziu, când întâlnind-o pe soția mea, din dorința de a avea un subiect în comun cu familia ei (fiind o familie cu tradiție în fotografie) am început să fotografiez.

M-am îndrăgostit de imagine, și am început să transform asta dintr-o pasiune într-un mod de a trăi. Am profesat 15 ani până să urmez studiile facultății de Teatru și Film, din dorința de a mă perfecționa.

Nu am un răspuns exact la întrebarea asta, însă, cred că nu am ales viața asta într-un moment anume, ci pur și simplu mi-am dat seama că nu mai știu să privesc lumea altfel decât prin cadre. Cinematografia nu se termină, e parte din mine, este felul în care mă uit la o umbră pe un perete, la cum vorbesc oamenii, la ce spun, pentru mine este viața însăși.

Există un moment, un film sau o imagine care ți-a schimbat definitiv felul în care privești cinematografia?

Una dintre cele mai vechi amintiri dar în același timp una dintre cele mai vivide pe care le am legate de cinema, este un moment din fostul cinematograf Republica (actualul Florin Piersic), din timpul proiecției filmului lui Kurosawa, „Cei șapte samurai”. Aveam 4 ani, și eram pentru prima dată într-un cinema, alături de părinții mei. M-a fascinat sala și ecranul. Mi-am petrecut adolescența profitând de orice ocazie pentru a retrăi acel sentiment în cinema.

Astăzi lucrezi atât ca director de imagine, cât și ca producător. Ce se întâmplă atunci când cele două perspective se întâlnesc? Te ajută producătorul să gândească diferit imaginea sau imaginea îl obligă pe producător să vadă filmul într-un anumit fel?

În cazul meu, întâi a fost directorul de imagine. Cu toate astea, există un concurs intern de argumente în ceea ce privește o decizie de imagine ce ar putea afecta producția. În același timp, directorul de imagine obligă producătorul să nu reducă filmul la un tabel de costuri. Cred că cel mai sănătos rezultat e că ajung să gândesc imaginea în termeni de esențial: ce trebuie neapărat să vadă spectatorul ca să simtă filmul? Restul devine negociabil. Iar lucrurile esențiale le apăr cu argumentele amândurora.

Ai spus despre abordarea ta ca director de imagine că pornește mai degrabă de la intenția regizorală decât de la demonstrația tehnică. Cum transformi o intenție abstractă, o emoție, o atmosferă, o idee despre un personaj, într-o imagine concretă?

Încep cu conversația, nu cu echipamentul. Îl întreb pe regizor ce ar trebui să simtă spectatorul într-o scenă, nu ce ar trebui să vadă. Apoi caut echivalențe: dacă un personaj se simte singur, poate că distanța dintre cameră și el crește, sau poate că încadratura îi lasă prea mult spațiu gol în jur. Dacă o relație e tensionată, poate că cei doi nu mai încap confortabil în același cadru. Lumina, distanța, mișcarea și durata cadrului sunt vocabularul meu. Tehnica vine abia la sfârșit, ca să servească execuția. Nu m-am bazat niciodată pe echipament.

În „Nimic mai mult și nimic diferit”, ai intrat în proiect încă din pre-producție, discutând despre poveste, personaje și locații. Cât de mult se poate decide despre imaginea unui film înainte ca prima cameră să pornească și cât de mult trebuie lăsat să se nască pe platou?

În pre-producție decizi limbajul, pe platou decizi propozițiile. Poți stabili dinainte regulile vizuale ale filmului: cum se mișcă camera, cum arată lumina în fiecare perioadă, ce apropiere ai față de personaje. Faptul că am intrat devreme în proiect, discutând povestea și locațiile, a însemnat că am ajuns pe platou cu un fel de gramatică comună cu regizorul. Actorii, îți dau mereu ceva ce nu ai anticipat. O pre-producție serios făcută nu te limitează, ci îți oferă o plajă de siguranță ca să te simți destul de liber cât să recunoști un moment bun când apare.

Filmul traversează mai multe decenii din viața Elenei și a lui Gabi. Cum poate imaginea să sugereze trecerea timpului fără să transforme timpul într-un simplu artificiu vizual?

Cred că timpul trebuie să se simtă în interiorul personajelor înainte să se vadă în imagine. Dacă fiecare timp primește un „filtru”, spectatorul observă procedeul și iese din poveste. Am încercat prin iluminare, prin mișcarea camerei și prin optica aleasă, schimbarea să fie mai degrabă intuită decât anunțată. Ideal, spectatorul nu observă când s-a schimbat ceva, ci doar își dă seama la un moment dat că sunt perioade diferite.

Ai avut aici o dublă responsabilitate, ca director de imagine și co-producător. Cum ai negociat între ceea ce îți doreai artistic și ceea ce era posibil concret, financiar și logistic?

Am învățat să nu tratez limitele ca pe niște înfrângeri. Într-un film independent, fiecare constrângere te obligă să răspunzi la întrebarea: de ce ai nevoie cu adevărat? Au fost lucruri la care am renunțat și altele pe care le-am apărat până la capăt, pentru că fără ele filmul nu mai era același. Avantajul dublei responsabilități a fost că nu aveam cui să-i reproșez nimic. Știam exact ce costă fiecare alegere și am luat decizii în cunoștință de cauză. Uneori soluția mai simplă s-a dovedit și mai potrivită pentru poveste.

Cum vezi astăzi ecosistemul cinematografic românesc din perspectiva unui cineast independent? Care sunt lucrurile care încă permit unui proiect personal să existe și care sunt obstacolele care pot îngropa un film înainte să ajungă la public?

Ce permite unui proiect personal să existe sunt, înainte de toate, oamenii: echipe care cred în film mai mult decât în condițiile lui, colaborări de lungă durată, comunități regionale care au început să construiască infrastructură în afara Bucureștiului. Asta încercăm să facem și cu Numa Film și prin Asociația Film in Transilvania. Obstacolele sunt cunoscute: finanțare imprevizibilă, calendare care nu țin cont de ritmul unui film, o distribuție fragilă și foarte puțin spațiu pentru promovare. Multe filme nu mor din lipsă de calitate, ci din lipsă de energie după ce sunt terminate. Ultimul kilometru, cel până la public, e adesea cel mai greu.

Ce înseamnă, în opinia ta, ca un film românesc să ajungă cu adevărat la public? Este suficient parcursul festivalier sau adevărata măsură a unui film începe abia atunci când oamenii obișnuiți cumpără un bilet și aleg să-l vadă?

Festivalurile sunt importante, ne oferă vizibilitate, validare și deschid uși. Cred că, un film este bun atunci când cineva dorește să îl vadă fără nici un motiv profesional. Omul care își cumpără un bilet într-o seară obișnuită și iese cu ceva în plus, e pentru mine măsura onestă. Nu cred că trebuie să alegem între cele două. Mi-ar plăcea să avem mai mult public de film românesc însă, cred că ar trebui să avem și ceva mai multe filme produse.

Ce speri să provoace „Nimic mai mult și nimic diferit” într-un spectator care intră în sală fără să știe nimic despre film?

Mi-aș dori să se recunoască. Nu neapărat în poveste, ci în felul în care timpul trece peste doi oameni și îi schimbă fără să-i întrebe. Dacă cineva iese din sală și se gândește la o relație din viața lui, la ce a spus sau n-a spus, atunci filmul și-a făcut treaba. Titlul spune, într-un fel, și asta: uneori viața nu e mai mult și nici altfel decât ce e, și tocmai de aceea contează. La sfârșitul unei vieți, cei doi nu mai cer nimic în plus și nimic altfel decât ceea ce au trăit. Nu pentru că totul a fost bun, ci pentru că totul a fost al lor.

După atâția ani petrecuți în cinematografie, ce te mai surprinde? Ce lucru despre această industrie, despre film sau despre oameni încă reușește să îți trezească aceeași curiozitate de la început?

Oamenii, de fiecare dată. Felul în care o echipă de străini devine, în câteva săptămâni, un organism care respiră împreună. Și, din partea de predare, studenții: văd în ei aceeași curiozitate pe care o aveam la început, uneori mai liberă, pentru că nu știu încă ce „nu se poate”.

Dincolo de cinema, ce fel de lucruri îți hrănesc viața? Ce cauți în prietenii, în familie, în locurile în care te întorci și în momentele în care nu mai trebuie să construiești nimic pentru nimeni?

Mă hrănesc din lucruri mărunte și din familie. Ei sunt centrul, locul din care pornește și în care se întoarce totul. Apoi natura, care mă readuce la o scară firească a lucrurilor, unde nu trebuie să demonstrez nimic.

În prietenii caut același lucru pe care îl caut în orice relație: loialitate, sprijin și adevăr. Nu am nevoie de mulți oameni în jur. Am nevoie de oameni pe care mă pot baza și care îmi spun lucrurile așa cum sunt.

Oriunde m-aș întoarce, acasă sau la locurile natale, privesc la fel. Nu pot să mă opresc din construit povești. Văd un gest, o lumină, o poveste nespusă a cuiva și, fără să-mi propun, încep deja să le așez în cadre.

Iar în momentele în care nu construiesc pentru nimeni, de fapt construiesc pentru mine. Sunt momentele în care mă întorc spre mine însumi. Poate că de acolo pornește tot ce fac după aceea.

Filmul „Nimic mai mult și nimic diferit” va rula în cinematografe din luna noiembrie a acestui an.

Biletele sunt disponibile online precum următoarele locații:

13 noiembrie, în Timișoara, la Cinema Timiș, avanpremieră de gală în prezența echipei, la acest link.
16 noiembrie, în Cluj-Napoca, la Cinema Victoria, proiecție specială în prezența echipei, la acest link.

Mai multe despre Horațiu Curuțiu găsiți pe:
Instagram

Foto copertă articol: (c) Lavinia IG