Andrei Dudea și utopia unui paradis care n-a existat niciodată

În satele din Transilvania, timpul pare să aibă mai multe ritmuri, iar oamenii care aleg să le locuiască ajung să proiecteze asupra lor propriile definiții ale unei vieți împlinite. În proiectul „În căutarea paradisului pierdut”, Andrei Dudea urmărește această întâlnire dintre memoria locului, migrația urbană și transformările comunităților rurale. Prin documentar, cercetare antropologică și intervenții comunitare, proiectul deschide o discuție despre identitate, apartenență și felul în care idealul unei vieți la sat se confruntă cu experiențele celor care au trăit dintotdeauna acolo.

Am vorbit cu Andrei Dudea despre limitele reprezentării documentare, tensiunile dintre vechii locuitori și noii veniți, romantizarea satului românesc și responsabilitatea de a reda viețile unor oameni prin intermediul imaginii. O conversație despre locuire, memorie și utopia unui paradis pe care, poate, nu l-am cunoscut niciodată.

Ca documentarist, petreci mult timp observând viețile altora. Ce te face să simți că o poveste merită urmărită înainte să știi unde va duce?

Aici sunt mai multe perspective. Pe de o parte, e relația pe care o construiești cu persoanele cu care lucrezi, o relație care, în timp, poate deveni foarte puternică și care se reflectă inclusiv în felul în care îi redai pe acești oameni în imagini.

Bineînțeles, sunt și foarte multe subiecte care se leagă de teme sociopolitice actuale. Dar intervine și intuiția și, mai mult decât orice, cred că cele mai puternice teme pornesc din curiozitățile tale personale, din lucrurile pe care încerci să le înțelegi sau pe care îți dorești să le explorezi, pentru că rezonezi, într-un fel sau altul, cu ideile respective.

Dacă ar trebui să descrii printr-o singură imagine preocuparea care leagă proiectele tale, de la „Atlasul Singurătății” până la „În căutarea paradisului pierdut”, care ar fi aceea?

Răspunsul se află chiar în întrebare, și anume în imaginile diferitelor ipostaze ale vieții, de la singurătate, așa cum este explorată în „Atlasul Singurătății”, până la nevoia de fericire sau căutarea acesteia, în cazul proiectului „În căutarea paradisului pierdut”, prin migrarea către locuri care par, sau poate chiar sunt, idilice și care corespund, într-un fel sau altul, imaginii pe care oamenii și-o construiesc despre fericire.

Despre „În căutarea paradisului pierdut”, ai ales un titlu care pare să vorbească despre o absență. Ce te-a interesat mai mult: satul real sau ideea de sat pe care oamenii o poartă cu ei?

Cred că m-au interesat ambele perspective. Pe de o parte, realitatea satului actual și ceea ce poate oferi acesta, iar pe de altă parte, perspectiva foarte subiectivă a oamenilor care aleg să se mute la sat. Ce caută la sat? Ce așteptări au? Ce găsesc, de fapt, în realitate? Și cum se întâlnesc cele două perspective, în cele din urmă?

Pentru că, atunci când există o disonanță între așteptări și realitate, tocmai acolo apare nevoia și dorința de a face realitatea să corespundă așteptărilor inițiale, chiar dacă acestea au fost, poate, nerealiste.

Cu ce vine nou această iterație, ”Sat. Migrație. Intervenție. Film”?

Pe de o parte, din punctul de vedere al proiectului, ne-am îndreptat atenția către alte sate față de cele din proiectul anterior. Am cercetat Richiș, Alma Vii, Biertan, dar și Nemșa și, într-o mai mică măsură, Moșna. Cercetarea a fost realizată împreună cu antropologii Bogdan Iancu și Monica Stroe, alături de studenți de la masteratul de antropologie vizuală de la SNSPA, care au participat la o școală de vară organizată în cadrul proiectului.

Am avut și mai multe intervenții, în special în Alma Vii, unde am organizat mese comunitare, expoziții, proiecții de film și ateliere de textile. Mesele comunitare au fost coordonate de Sandra Reit, iar atelierele de textile de Marlene Herberth și Aurélie Morillas.

De data aceasta, am acordat mai mult timp cercetării și documentării. În ceea ce privește filmul documentar, căutările au fost mai clare și mai specifice. Dacă în proiectul anterior căutam personaje cât mai diverse, care să vorbească despre propriile experiențe, de data aceasta am structurat cercetarea în jurul a trei teme mari: migrația, patrimoniul arhitectural și comunitatea.

Patrimoniul arhitectural este deosebit de important în această zonă, fiind vorba despre sate săsești cu biserici fortificate, unele dintre ele incluse în patrimoniul UNESCO. În ceea ce privește comunitatea, ne-a interesat dacă și în ce forme mai există aceasta, cum interacționează oamenii și cum se transformă relațiile dintre ei.

Un alt element foarte important pentru mine a fost să încerc să dau voce și locuitorilor vechi ai acestor sate, sau cel puțin unei părți dintre ei, și să prezint perspectiva lor asupra fenomenului de migrație, care produce transformări semnificative în comunitățile în care am lucrat.

Ca regizor, ce te interesează mai mult atunci când filmezi aceste comunități: transformările vizibile sau tensiunile care rămân nespuse?

Mă interesează mai mult lucrurile care nu se văd sau care rămân nespuse. Dar este ceva destul de greu de realizat și nu cred că am reușit pe deplin să fac acest lucru în cadrul proiectului – sigur am nevoie de mai mult timp pentru a putea surprinde și reda aceste lucruri.

În afara camerei am văzut și am înțeles mult mai multe decât am reușit să arăt prin imagini. Dar, dacă aceste lucruri nu sunt reprezentate vizual, pentru mine, ca documentarist, este complicat să spun că am reușit să le transmit.

Timpul limitat pe care l-am avut la dispoziție a fost un factor important. Și da, există aici o frustrare, dar și o preocupare pe care mi-aș dori să o aprofundez pe termen lung.

În cadrul acestor proiecte apar atât locuitori vechi, cât și oameni nou-veniți. Ai avut vreodată senzația că filmezi două lumi diferite care folosesc aceleași cuvinte, dar înțeleg lucruri complet diferite prin ele?

Sunt sigur că ambele lumi au intenții, în mare parte, pozitive, cu toate că există anumite tensiuni de vecinătate la sat, care cred că sunt influențate și de sistemul politic și social în care trăim. Există o nevoie foarte mare de proprietate, de afirmare a identității și de dezvoltare a propriei gospodării, uneori cu o mentalitate de tipul „eu” sau „noi înaintea celorlalți” iar acest lucru poate genera tensiuni destul de mari.

Ce mi se pare interesant este că locuitorii vechi și cei nou-veniți se află în momente diferite ale evoluției lor, dacă pot folosi acest cuvânt. Din ceea ce am observat, locuitorii vechi caută modernizare, confort și, în cele din urmă, o viață mai bună. Cei nou-veniți caută conservare, restaurare, autenticitate și își doresc să păstreze satul așa cum era. Aici mi se pare că apare un conflict destul de important.

Dar și cei nou-veniți caută, la rândul lor, o viață mai bună. De fapt, cred că ambele lumi sunt în căutarea unei vieți mai bune, doar că au reprezentări diferite despre ce înseamnă aceasta. Și, uneori, nevoile și aspirațiile lor se suprapun, intră în conflict și generează tensiuni.

Există o tendință de a romantiza mutatul la sat. În timpul filmărilor, care a fost momentul în care această imagine idealizată s-a fisurat cel mai puternic?

Exact discuțiile pe care le-am avut cu locuitorii vechi ai satelor sunt cele care fisurează această imagine romantică și idealizată iar perspectivele și experiențele lor sunt cele care, în cele din urmă, reușesc să spargă această iluzie.

Ce crezi că încearcă să recupereze oamenii atunci când părăsesc orașul: timp, comunitate, control asupra propriei vieți sau altceva?

Cred că oamenii care se mută de la oraș la sat caută liniște, poate chiar și anumite forme de izolare. Apropo de întrebarea legată de comunitate, mi se pare că aceștia tind să construiască relații mai degrabă cu cei asemenea lor, adică cu alți oameni mutați la sat.

De asemenea, își doresc și mai mult timp de calitate. Mulți dintre ei se mută împreună cu partenerul sau partenera și caută, într-un fel, să dezvolte relațiile deja existente. Unii au copii mici sau își întemeiază familii și își doresc să își crească copiii departe de oraș.

Da, mi se pare că satul îți oferă și senzația unui control mai mare asupra propriei vieți și asupra propriului destin, cu toate că lucrurile sunt puțin mai complicate. Satul vine cu alte forme de socializare și poate că relațiile sociale sunt uneori mai dificile decât la oraș. De exemplu, dacă te cerți cu un vecin, poate fi mai greu să ai un trai lipsit de stres, pentru că este cineva care se află permanent în proximitatea ta. La oraș, în schimb, poți să ignori un astfel de conflict și să îți vezi mai departe de viață, să te întâlnești cu prietenii. La sat, posibilitățile de socializare sunt mai limitate, iar relațiile de vecinătate capătă o altă greutate.

Și cred că, în cele din urmă, mulți oameni caută o viață mai sănătoasă, fie că vorbim despre alimentele pe care le cultivă, despre calitatea aerului sau a apei pe care o consumă. Sunt lucruri la care începi să te gândești mai mult undeva pe la mijlocul vieții.

Satul românesc a fost adesea filmat fie nostalgic, fie dramatic. Cum eviți, ca regizor, capcana acestor două extreme?

Da, e o întrebare foarte bună. Am impresia că satul românesc, în momentul de față, este puternic idealizat, mai ales dacă ne uităm la felul în care este reprezentat la televizor sau pe rețelele sociale, pe Instagram, de exemplu. Vedem imagini frumoase, oameni care zâmbesc, care se bucură de natură, de animale și așa mai departe.

Paradoxal, mi se pare destul de simplu să eviți această capcană. Dacă elimini toate aceste clișee vizuale și nu încerci să construiești o reprezentare idilică a satului, dacă nu filmezi apusuri, lumina care cade frumos pe case sau oameni care par să se bucure permanent de viața la sat, începi deja să te îndepărtezi de această imagine idealizată.

O să fiu puțin mai abrupt: cred că imaginile astea sunt false. Nu pentru că oamenii nu s-ar bucura de viața lor, ci pentru că ele prezintă doar o parte a realității. Oamenii pur și simplu trăiesc, iar viața lor vine atât cu lucruri frumoase, cât și cu foarte multe greutăți.

Și, dacă reușești să privești dincolo de aceste convenții vizuale și de felul în care satul este idealizat, te poți apropia de o reprezentare mai realistă a vieții de acolo.

În ceea ce privește dramatizarea, și aici există un echilibru destul de fin pe care încerc să îl păstrez. De exemplu, Bogdan Iancu m-a ajutat să privesc mai atent această dimensiune a documentării. Pentru că, dacă vrei să dramatizezi, poți pur și simplu să alegi să vorbești cu oameni care nu au cele mai bune relații cu nou-veniții. Iar acești oameni îți pot oferi informații și perspective pe care le poți folosi pentru a-i demoniza pe ceilalți.

Mi se pare însă că aici există riscul de a ajunge la forme de exotizare sau caricaturizare ori, pur și simplu, de a te folosi de oameni pentru a construi dramă. Este foarte important să păstrezi respectul față de oamenii pe care îi filmezi, care, până la urmă, acceptă să fie reprezentați pe ecran, chiar dacă nu știu întotdeauna cum vor apărea în film sau dacă vor fi prezentați într-o lumină pozitivă ori negativă.

Există o diferență între a documenta o comunitate și a deveni, măcar temporar, parte din ea. Unde simți că se află limita?

Nu cred că există neapărat o limită clară dar, în momentul în care îți propui să documentezi o comunitate și să devii, într-un fel, parte din ea, este foarte important să fii sincer. E o senzație asemănătoare mersului pe sârmă. Sunt destul de multe lucruri la care trebuie să fii atent, dar, în același timp, trebuie să păstrezi și o doză de sinceritate în relațiile pe care le construiești.

Nu știu dacă există limite foarte clar definite. Sunt documentariști care au mers foarte departe în încercarea de a se apropia de oamenii pe care îi filmează. Posibil și eu, de-a lungul timpului, am făcut anumite lucruri care poate nu mă reprezintă în totalitate, dar pe care le-am făcut tocmai pentru a reuși să mă apropii mai mult de oamenii cu care am lucrat.

Dacă ai putea păstra o singură secvență din toată această cercetare ca mărturie pentru România de peste cincizeci de ani, ce crezi că ar trebui să conțină?

Da, e o întrebare grea. Mi se pare că în aceste sate încep să se contureze posibile noi forme de locuire, care ar putea deveni tot mai relevante pentru România următorilor cincizeci de ani.

Totodată, am impresia că mediul rural reprezintă și o forță electorală importantă, care va influența felul în care va arăta România în următoarele decenii.

În același timp, mai cred că acest model de locuire va fi din ce în ce mai căutat, mai ales dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în țările occidentale, unde migrația dinspre oraș către sat este un fenomen prezent deja de mai multe decenii. Și e posibil ca, pe măsură ce nivelul de trai din România va crește, tot mai mulți oameni vor căuta astfel de forme alternative de locuire.

Dacă ar fi să aleg, aș păstra două secvențe din documentar. Prima este cea de la botezul copilului unei familii de locuitori vechi ai satului, unde nu este prezent niciun nou-venit. A doua este o secvență filmată la o biserică fortificată, unde are loc o petrecere la care participă, din câte îmi amintesc, doar doi locuitori vechi, restul fiind oameni mutați recent în sat sau veniți de la oraș.

Mi se pare că aceste două secvențe, puse una lângă cealaltă, spun foarte multe despre felul în care coexistă comunități diferite în același spațiu rural și despre transformările prin care trec aceste sate.

Și, privind toate aceste încercări ale oamenilor de a-și reconstrui viața în alt loc, crezi că paradisul pierdut este ceva ce găsim sau ceva ce inventăm pentru a putea continua să căutăm?

Cred că paradisul pierdut este o utopie care, în general, poate provoca mai degrabă nefericire și nemulțumire – este nostalgia după ceva ce, cel puțin din punctul meu de vedere, nu a existat niciodată.

În cazul acestui tip de migrație, există și o nevoie de a evada din viața urbană, care nu este întotdeauna cea mai ușoară, liniștită sau curată.

„În primul rând, să nu faci rău”, documentarul semnat de Andrei Dudea, va fi proiectat în cadrul UrbanEye Film Festival.13, duminică, 8 noiembrie 2026, de la ora 17:30, la Cinema Elvire Popesco din București. Proiecția va fi urmată de o discuție cu regizorul Andrei Dudea și antropologul Bogdan Iancu. Filmul are o durată de 45 de minute și explorează transformările satelor săsești din Transilvania, prin perspectivele localnicilor și ale celor care au ales să-și mute viața aici.
Biletele sunt disponibile la acest link.

Mai multe despre Andrei Dudea găsiți pe:
Instagram